10 ani stewardesă la QatarAirways. Povestea (partea I)

0
139
views

“Dacă eşti o fată bună şi ai inimă, eşti şi o stewardesă cu inimă” mi-a spus Nicoleta Gherman când ne-am întâlnit şi a fost pentru prima dată când mi-am pus problema că unei stewardese trebuie sau s-ar putea “să îi pese” de călători. Poate asta a ţinut-o zece ani în meserie, într-o ţară şi companie cu reguli stricte.

La angajarea ca stewardese, compania aeriană le-a întrebat câţi ani se văd făcând meseria asta: unele persoane au zis un an, doi, iar Nicoleta a răspuns cinci. Le-au spus apoi să înmulţească acest număr cu doi, aceea fiind durata reală cât vor face această meserie. Şi aşa s-a întâmplat. Nicoleta Gherman a fost 10 ani de zile stewardesă la Qatar Airways, timp în care a avansat rapid şi a a trecut de la Economic la Business Class şi mai apoi la First Class, deşi bni pentru “căsuţa viselor” a început să strângă din al doilea an. Ştia că se va întoarce:

“Doha era ca un Turnul Babel, un oraş multicultural şi multietnic. Eu mi l-am imaginat întotdeauna că pe un oraş-hala, în care opreşte trenul, coboară lumea, stă câţiva ani, lucrează, se pune pe picioare, ia următorul tren şi pleacă acasă. Dar acolo mi-am făcut prieteni din toată lumea, care aveau sau nu legătură cu lumea aviaţiei. Am prieteni africani, europeni, din America de sud.”

 

 

De ce îşi doresc tinerele(în special) să devină stewardese? Din dorinţa de a călători uşor, de a avea o viaţă poate plină de glamour, de a întâlni oameni sofisticaţi, din dorinţa de a fi mereu aranjate şi admirate.  Cât e adevăr şi cât e miraj în viziunea asta? Ce lipseşte? Lipseşte cealaltă parte a monedei: munca. Numărul de ore petrecute zburând, zilele înlănţuite de zbor fără pauză, exceptând acele zile de odihnă, care la qatarezi înseamnă obligatoriu zile petrecute în casă, câte 12 ore înainte de zbor, aspectul mereu îngrijit, zâmbetul mereu prezent, pentru că altfel poţi primi o reclamaţie de la un client, cum că n-au zâmbit suficient. Pentru servicii de cinci stele, pretenţiile sunt pe măsură, îmi spunea Nicoleta .

La clasele business şi first class, e diferit, nu doar din punctul de vedere al felurilor de mâncare oferite gratuit, pe farfurii de porţelan şi nu în caserole de plastic(aici intră caviar, fois gras,fructe de mare), cafeaua care poate fi latte, espresso, capucino, sau  şampania rose.

–           E mai uşor la clasele superioare pentru că lumea e mai…

–           Elevată?

–           Da.

–           Hai să zicem că din punctul asta de vedere e mai uşor pentru că pasagerii ştiu ce dorec. În economic poate nu au mai zburat cu avionul şi nu ştiu ce le oferi şi trebuie să le exlici. La business sau la first class ştiu exact ce doresc dar şi pretenţiile sunt pe măsură. La economic dacă plăteşti un bilet de 1000 de dolari, la business class pe acelaşi zbor îl plăteşti cu 3000 de dolari, iar la first class în mod sigur vei plăti 5000 de dolari şi atunci pretenţiile sunt mai mari şi vrei să îţi fie totul oferit ca şi la un hotel de cinci stele.

La business şi first class servirea se face on demand: adică din 42 de pasageri la business class fiecare poate să aleagă ora la care mănâncă şi ce mănâncă. E mult mai solicitant. Trebuie să te mişti foarte repede când nu eşti în văzul lor. Când eşti în bucătărie eşti ca şi Speedy Gonzalez, când eşti în cabină eşti ca o pisicuţă. Tot timpul ni se spunea: <Fineţe, fineţe, finețe! Când sunteţi în cabină trebuie să umblaţi tip’n toes>, adică pe vârfuri.

Tocmai de aceea când am început zborurile spre Japonia, am făcut un training în care am învăţat: cum să servim mâncarea japoneză, unde se aşează pe tavă, când serveşti micul dejun , iaurtul, dacă se amestecă iaurtul cu mierea şi cu fructele sau nu,  pe ce fel de farfurii servim: negre, albe , transparente, fiecare având o anumită semnificaţie. Serveşti o cană de ceai verde şi trebuie să ştii dacă ceaiul trebuie să fie mai tare înainte de masă sau mai puţin tare după masă. Şi am mai învăţat cum să ne cerem scuze dacă am greşit.

–           Cum să le cereţi scuze? Dar era diferit?

–           Da, pentru că în culturea lor ei nu sunt obişnuiţi să se plângă de un serviciu, dar dacă tu ştii că ai greşit ceva trebuie să îţi ceri scuze şi asta o făceam printr-o aplecare simplă în faţă, fără să spunem nimic. Dar pe faţa lor nu citeşti nimic. Şi în funcţie de gravitatea greşelii te apleci la un anumit unghi. Dacă a fost foarte gravă, te apleci la un unghi de 90 de grade. Mai faci trei paşi în spate şi abia apoi te întorci.

Dacă în materie de siguranţă, servire şi look există un “manual” şi reguli clare pe care să le urmezi, în ceea ce priveşte interacţiunea cu pasagerii, observarea lor, anticiparea nevoilor, nu au cum să existe reguli pentru că situaţiile neprevăzute şi cazurile particulare sunt la ordinea zilei: Când deveneai şef de cabină, ne spuneau mereu: Anticipaţi, anticipaţi, anticipaţi. Asta înseamnă că trebuie să  înţelegi doleanţele călătorilor, pentru că în momentul în care vezi un pasager în vârstă, indian, care nu vorbeşte engleză şi vine la bordul avionului, automat trebuie să te gândeşti ce o să vrea acest pasager: vrea să fie înţeles, vrea mâncare cât mai tradiţională sau aproape de gustul lui, poate nu vrea vită, sau vrea mâncarea picantă, fiind în vârstă şi mişcându-se mai greu, iar scaunul lui fiind în mijlocul cabinei, te gândeşti că poate ar fi bine să i se mute locul mai aproape de toaletă.

“Am început să scriu demisia pentru Qatar şi mi-au dat lacrimile. Şi am primit un telefon de la mama care mi-a zis: <Nu îţi da demisia pentru noi!>Am pus pixul jos, foaia la o parte şi am zis mai bine rămân aici, îmi e bine”.

Când i-am servit mâncarea doar a dat din cap. Am mai trecut apoi de câteva ori şi am văzut că se uită fix la ecranul din faţa lui(serviciu disponibil pentru clasele superioare). De fapt el nu ştia cum să umble la ecran şi vroia să se uite la nişte filme. L-am deschis, i-am pus direct nişte filme indiene şi automat s-a înveselit omul”.

Nicoleta mi-a povestit şi alte întâmplări, despre mama unui pasager care era bolnavă şi urma să călătorească 6 ore spre Londra, pentru o operaţie. Putea să facă minimul posibil, dar a ales să vorbească cu ea în cele câteva cuvinte arabe pe care le ştia şi bătrânica i-a povestit despre pasiunea şi fascinaţia ei pentru parfumurile arăbeşti.

Până la urmă, din discuţia noastră am înţeles că a fi stewardesă, înseamnă  să te comporţi ca o gazdă, dar una care are întotdeauna bună dispoziţie şi “chef”pentru “vizite” şi nu închide uşa şi uită să răspundă pentru că “azi nu suntem acasă”. Şi dacă nu simţi asta, dacă nu e în felul tău de a fi, e greu să disimulezi de dragul acelor zboruri cu escală, în care ai două, trei zile libere pentru a vizita oraşe.

Tot Londra e oraşul în care era cazată la un hotel de lux, tot aşa într-o pauză între zboruri, când a simţit pentru prima dată că nu vrea să fie acolo, că nu vrea să iasă din casă, că e tristă. Era pentru prima dată, după 9 ani de zbor în care obosise, în care parcă se săturase. Nu s-a întâmplat mai devreme pentru că i-a plăcut meseria, s-a acomodat uşor în Doha, n-a stat închisă în vila pe care o împărţea cu restul stewardeselor, a ieşit şi a trăit experintele diferite pe care i le-a oferit oraşul. Poate de asta nu a vrut să se întoarcă.

O singură dată a vrut să renunţe, când şi-a luat concediu trei zile, ca să vină la Timişoara pentru un interviu cu o companie românească, Carpatair, la insistenţele părinţilor ei(de care este foarte apropiată) de a se întoarce. Interviu pe care de altfel l-a luat şi urma să se reîntoarcă în ţară, că să se angajeze.: “Am început să scriu demisia pentru Qatar şi mi-au dat lacrimile. Şi am primit un telefon de la mama care mi-a zis: <Nu îţi da demisia pentru noi!>Am pus pixul jos, foaia la o parte şi am zis mai bine rămân aici, îmi e bine”.

 

Partea a doua (în curând)

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here