Noi toți vrem să fim văzuți și nu doar priviți. De ce nu ne iese?

0
43
views

Îmi plac mult oamenii sinceri pe care îi consider rarităţi, oamenii sinceri aşa, în conversaţii obişnuite, în chestii banale, oamenii spontani, care spun ce gândesc deşi pot să te ia prin suprindere, să îţi zică ciudăţenii, oamenii care se spun pe ei, practic. Autenticii. Dar noi toţi suntem autentici, nu-i aşa? 

Poate fi o discuţie la masa de prânz, în bucătăria imensă de la clădirea firmei cu 5 etaje la care lucrezi, când un coleg îţi zice că el nu face favoruri aşa, gratuite. Pe el dacă îl rogi să facă ceva care presupune efort, apoi lui trebuie să îi iasă ceva din asta. Ştiu, pare ceva de judecat, dar când o auzi spusă aşa, dintr-o dată şi fără menajamente, te miri, zâmbeşti poate, dar uiţi să mai judeci.

Sau e prânzul cu A., tipa cu care ai intrat deodată în training în urmă cu aproape 3 ani, cu care n-ai vorbit de luni aşa cum trebuie şi care după vreo 40 de minute de mâncat şi povestit  îţi zice că nu ştie ce o să zică la PDP (Personal development plan, adică ăla în care zici ce doreşti tu să faci în carieră pe viitor, ce poziţie vrei să ai în firmă), că ea e la momentul în care face minimul posibil, că i s-au agravat căderile de calciu de la stres din cauza cărora i se încleştează mâna dreapta. Îţi zice şi că se gândeşte chiar la un program de 4 ore, pentru că viitorul ei soţ vrea copii, nu femeie stresată şi că lui i se pare că testarea nu e meserie pentru femei. Şi în momentul ăla, îţi dai seama că nu eşti singura care nu prea se descurcă la “Stress managment”, iar părerea viitorului soţ despre împărțirea meseriilor pe sexe, cu care tu nu eşti de acord, trece pe plan secund şi primeşti doar, cu bucurie, momentul ei de sinceritate.

–   Munca, nu cititul, slăbeşte
–  Suferinţa slăbeşte
– Despărţirea slăbeşte, împăcarea îngraşă
facebook Leta Popescu

 

E oricum o schimbare binevenită  faţă de aceleaşi discuţii despre ce ai făcut în weekend, sau ce naşpa e clientul sau remarcile zilnice ale colegului M care, în timp ce se uită la fiecare colegă care trece prin faţă mesei  ba îi observă formele, ba bucata de piele lăsată să se vadă pe sub cămaşa înnodată, ba blugii despre care ştie că se numesc “boyfriend jeans”  şi la care strâmbă din nas că doar nu stau mulaţi pe picior.

De ce e arta importantă? Pentru că uneori doar în faţa spectacolului ne putem recunoaşte părţile pe care le păstrăm pentru noi. Când mergi la teatru, e ca şi cum ai fi martorul vieţilor altor oameni, expuse aşa, pe de-a-ntregul, în faţă ta. Şi mai apoi e privirea, e conexiunea. Descria bine fenomenul ăsta Amanda Palmer în cartea ei “Arta de a cere”, de pe vremea când încă nu era o cântăreaţa recunoscută, când încă nu vorbise la TED şi când albumul ei încă nu primise finanţare pe Kickstarter(platforma de croudfounding – practic donaţii de la oameni obişnuiţi, străini care cred în proiectul tău) de 1.2 milioane de dolari. În acel moment era doar o artistă stradală, o mireasă cu faţa vopsită în alb, care stătea nemişcată până când îi puneai un bănuţ, iar apoi îţi dăruia o floare:

Ştiam că invitându-I să mă privească în ochi aşa cum o gazdă îşi invită oaspetele în bucătărie, voi fi invitată la rândul meu să îi privesc în ochi. Astfel ne puteam vedea unul pe celălalt. <Te văd, crede-mă>; Întreabă orice mare actor: uneori doar masca îţi permite să ajungi la adevăr. Asta este absolut adevărat: toţi artiştii, toţi oamenii vor să fie VĂZUŢI; e o nevoie elementară. Chiar şi cei timizi, care nu vor să fie PRIVIŢI

Nu prea am dat pe la Reactor, teatrul independent din Cluj, dar am fost la aniversarea lor de 3 ani, pentru care au propus, printre altele, o expoziţie cu expunere. Când aud de interviuri, expunere, poveste de viaţă, tot  ce ar putea dezvălui părţi intime din oameni, gânduri de-ale lor, sau experinţe care au fost improtante pentru ei şi despre care nu vorbesc de obicei, devin atentă.

Ce au propus cei de la Reactor pentru spectacolul expunere?

Adi Bulboacă

Leta şi-a personificat lupta cu kilogramele într-o poveste amuzantă despre cum a aflat că:

–  Munca, nu cititul, slăbeşte

–  Suferinţa slăbeşte

–  Despărţirea slăbeşte, împăcarea îngraşă

–  Nu era prea grasă pentru sex, dar era prea grasă ca tipul să oficializeze relaţia. Aşa că a continuiat să facă sex pe ascuns, până când a slăbit, şi s-a despărţit ea de tip

–     Citeşte în continuare, şi se menţine la 60 şi ceva de kilograme, cu mici suişuri şi coborâşuri (iniţial, avea peste 100; şi da, ne-a proiectat şi poze)

Raluca a vorbit despre depresie, într-o poveste-fantezie cu pastille şi somnifere aduse de un prieten venit cu Erasmus, cu “exorcizări” făcute de  preot pe podele reci şi murdare care au făcut-o să leşine (exorcizare cu success, deci), de reabilitare în Hawaii, la vila lui unchiu’ şi rechinii care nu vroiau să îşi facă apariţia şi să o mănânce, deşi ea făcuse pipi în apă, conform manualului. Finalul, şi probabil realul, a fost că nimic din ce a încercat, nu a funcţionat, până când, pofta de viaţă i-a revenit aşa, dintr-o dată, pe nepregătite, o poftă nebună, chiar dacă în corp i-au rămas urmele de diabet şi gastrită.

Ana Cucu Popescu   a vorbit despre sentimentul de “a nu aparţine”, despre fata care s-a născut cu pielea albă şi sângele fierbinte într-un tărâm îndepărtat, al oamenilor cu sângele rece şi pielea albastră. Despre cum suferea pentru că nu putea fi atinsă de nimeni, nu putea să se împrietenească cu nimeni, pentru că o durea, fizic. Şi-a găsit fericirea când a plecat şi a descoperit că există un tărâm al oamenilor ca ea. Sau a mai povestit despre cum era să fie păcălită de oamenii de plastic, în oraşul care părea că miroase a lăcrămioare, dar care de fapt mirosea a odorizant ieftin de cameră. Au pus-o la o masă, de plastic şi ea şi i-au pus o foaie în faţă, întrebând-o: Semnaţi?

Văzând-o pe scenă, sunt sigură că răspunsul a fost nu, căci într-un teatru, mai ales independent, nu cauţi altceva decât libertatea.

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here