În blocurile comuniste, miroase a carne și cartofi prăjiți

0
105
views

Dacă aş fi legată la ochi, aş şti că ajung acasă după miros.

Când ajung pe lângă blocul de vizavi de magazinul “Non Stop” (acum nu mai e non stop, de când cu atâtea magazine mari, dar i-a rămas numele), după masă, pe la 18-19, întotdeauna simt un miros bun care iese pe unul dintre geamurile de la parter. E mirosul specific pe care îl simţi în zona blocurilor comuniste: ceapă călită, carnea de porc pe care aproape că o auzi sfârâind, cartofii prăjiţi… e mâncarea oamenilor în tinereţea cărora nu exista “mâncatul sănătos” cu alge verzi, orez sălbatic şi shake-uri de toate felurile.

Noroc cu noi, tinerii, că mai încercăm să îi educăm să o lase mai moale cu grăsimile şi prăjelile, asta până într-o zi când tatăl tău ia revista “cu modă” şi reţete pe care bunica o cumpără săptămânal , “Femeia de azi”, şi citeşte afectat, de zici că susţine un discurs motivaţional într-o hală imensă şi plină ochi de oameni(nu în bucătăria de 12 m2),despre beneficiile ouălor, a nutrienţilor şi cum n-au ele, de fapt, colesterol (când aude de colesterol zici că începe să vorbească prin portavoce şi trebuie să îi amintesc că trăim totuşi, la bloc). Bineînţeles că nu de ouă ochiuri vorbea autorul…

Oricum, mirosul e divin şi îţi vine să-l inspiri adânc, mai ales dacă eşti nemâncat. E mirosul blocului vechi. În faţa blocului meu nou de la Cluj e un bloc vechi.  Ne despart doar nişte copaci şi pomi vechi (corcoduş, măr, par, un liliac şi alţi copaci verzi fără nume).

Pe la 18:00, mi-am scos păstravazul din congelator şi legumele la pungă congelate, le-am uns cu ulei de măsline, sare şi piper şi le-am pus la cuptor:40 de minute, cam 160 de grade.  Mi-am pus un pahar de vin roşu(medicament pentru tensiunea mică, să ne-nţelegem) şi am ieşit cu “Muntele vrăjit” pe balcon. Mi-am tras un scaun mai aproape ca să-mi întind picioarele şi m-am pus pe citit. Încă 200 de pagini şi urma să am un alt răspuns la întrebarea: “Încă nu ai terminat romanul?”(aşa-i cu dependenţii de net).

 

Dar am făcut o pauză să ascult atmosfera din blocul vecin. Pe geamurile deschise se auzeau capacele date la o parte de pe oale, nişte capace parcă prea fierbinţi să nu fie scăpate pe blatul de bucătărie (pentru că la blocurile vechi nu există mânuşă de bucătărie ci doar ştergar cu pătrăţele), căutarea furtunoasă a furculiţelor în sertarul cu tacâmuri încălecate, cu linguri şi cuţite ieşite din dreptunghiurile lor, vocea unei doamne care strigă ceva despre fasole , toate amestecate cu sunetul maşinilor care se grăbeau pe străduţa de lângă noi, poate tot la o casă, poate tot la o bucătăreasă şi o cină bună.

De la blocul meu, mai nimic. În balconul de lângă mine e o ruletă galbenă lăsată pe margine, la etajul de deasupra – o tipă blondă care întinde haine şi, undeva mai sus, un balcon cu un uscător de haine gol care lasă să se audă nişte voci de tineri, râzând.

Acum e șapte seara şi atmosfera s-a mai liniştit. Oalele nu se mai aud. Poate că n-au mai avut chef să îşi spele vasele. Dar au ieşit copiii. În faţa blocului vechi, de cealaltă parte a copacilor, număr un şir indian de  șsapte copii. La blocul meu, nici n-a avut cine călca iarba în picioare. A tuns-o zilele trecute un tip cu maşina.

Acasă la Gherla, în faţa caroului de blocuri comuniste, încă se mai poartă să te strige mama pe geam să urci la masă şi tu să strigi că mai stai un pic, că nu ţi-e foameee.

Ce fraieri şi copiii ăştia, să nu se ducă ei la mâncare gata făcută şi întinsă pe masă. Lasă, că o să moară ei de foame cândva, şi-atunci o să-şi deschidă congelatorul după semi-preparate.

 

 

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here