Interviu cu Roxana Rugină de la Simplon România

0
164
views
  •  Roxana Rugină, a fost inclusă în Top 30 sub 30 de Forbes România
  •  A fondat Simplon România, care oferă cursuri gratuite de IT pentru persoane non tehnice. Din prima serie, toţi lucrează în domeniu, însă proiectul riscă să rămână în stand by, din cauza faptului că modelul francez de business social nu se pretează sistemului românesc; Pe de altă parte, celălalt proiect de business, Digital Kids, în care copiii învaţă programare prin joc, se bucură de mare succes.
  •  Fondator Cluj-Makers
  • Organizator Start-up weekend şi Innovation Labs Cluj.
  •  Înainte de IT, a fost cariera în PR şi pasiunea pentru digital. A fost prima din firma care a avut cont de Twitter. Tot ea e cea care a contribuit la dezvoltarea fundației  Friends for Friends și seriile de workshop-uri pentru scriere creativă “Creative Est”.
  • A locuit 4 ani în Franţa. A plecat pentru că s-a îndrăgostit de un francez şi a renunţat la o ofertă de job în comunicare şi marketing la Microsoft în India
  • A învăţat franceză în 6 luni. Şi-a făcut PFA, pentru că nu se putea angaja, din cauza legilor din acea perioadă. Era one man show.
  • Se plictiseşte repede. De asta se ocupă de mai multe proiecte diferite, însă crede că este foarte important să ştii care sunt limitele tale personale. Nu se îndoieşte niciodată de deciziile luate. “În momentul în care nu ai luat o decizie şi stai şi te tot îndoieşti, aia nu poate decât să omoare creativitatea şi energia. De aceea, ia decizia!”
  • Nu îi place să viseze prea mult, pentru că îi place ca visele să se întâmple. “Şi am zis: vreau o vacanţă o dată pe luna. Şi o săptămâna din fiecare luna merg într-o vacanţă.”
  • Nu crede că există “a nu avea încredere în ţine”. “Trebuie să analizezi foarte bine ceea ce simţi, că nu e neîncredere în tine, e altceva. Întotdeauna te ai pe ţine că suport, tu eşti omul ăla care a vrut să facă lucruri, orice decizie ai luat, tu ai luat-o, nu poţi să pierzi încrederea în ţine”
  • Consideră că nimic nu se poate face de unul singur: “Nu poţi să faci nimic singur în viaţa asta, absolut nimic. Şi la o mâncare, ai nevoie de legume să le crească cineva. Nu există nimic pe lumea asta care a fost făcut de un singur om. Avem nevoie de oameni. Îi întâlneşti pe parcurs când eşti interest de o anumită idee şi te deschizi şi vezi că tot ce apare în calea ta e pe direcţia aia”

roxana 1

– Roxana, îţi propun să începem cu vremurile cele mai îndepărtate, când încă erai elevă. Citeam întru-un interviu că ai fost pasionată de matematică, fizică, chimie, dar cu toate astea, ai ales iniţial o carieră în domeniul umanist.

– Îmi plăcea şcoală, în principiu. Şi îmi dedicăm tot timpul meu. Dacă era de ales între a ieşi , a merge undeva cu părinţii, eu stăteam acasă şi învăţăm la istorie.

– Deci şi la istorie, la tot.

– Da.

– În clasa a 8-a când am dat capacitatea, am mers chiar la un psiholog ca să mă îndrume spre o carieră. Mi-am pus problema pentru prima dată: eu ce vreau să fac în viaţă. Eu atunci am zis că aş vrea să dau la jurnalism şi mi-a zis că nu-s omul pe care îl dai afară pe uşa şi intră pe fereastră, în schimb îmi plac oamenii şi sunt bună la oameni. Luasem notă foarte bună la mate la capacitate şi erau două licee bune în Brăila, unul real şi unul uman, de filologie. Şi l-am ales pe cel de filo şi la îndrumarea psihologului, dar şi pentru ce simteam eu. Însă am ajuns să merg la olimpiadă la matematică, eram singura din clasă căreia îi plăcea matematică. În schimb, n-am făcut informatică în liceu şi asta a fost poate minusul, nu am avut cursuri şi foarte târziu m-am orientat spre partea asta.

– Ai făcut parte dintr-un club de informatică în liceu, nu?

– Am înfiinţat. Când am intrat în liceu, fix în vara aia după capacitate, simţeam nevoie de activitate. Şi am mers la clubul tineretului din oraş şi nu se întâmplau multe. Am mers la primar în birou, i-am zis să facă mai multe activităţi pentru tineret pentru că noi aveam idei. Şi ne-a susţinut şi am înfiinţat un club, se numea Voltin, de la voluntariat si tineret, şi acolo am echipat un atelier cu fonduri europene, dar de preintrare în Uniunea Europeană. Asociaţia ne-a învăţat să scriem proiecte, să vorbim cu sponsori, la 14 ani mergeam şi obţineam 100 de tricouri pentru tot clubul, locaţie pe scenă pentru tot clubul, activităţi pe care alţi copii nu ştiau că poţi să le faci.

– Mai ales în oraşele mici.

– Da, mai ales. Dar cred că din plictiseală, am început să facem. Şi aşa am înfiinţat primul club de informatică şi veneau şi copii care nu aveau părinţi acasă, erau plecaţi prin Italia sau alte ţări; mai scriam proiecte în word, recondiţionăm calculatoare, unii făceau jocuri sau se jucau, mai mult se jucau.

– Şi aveaţi şi profesori?

– Nu, eram noi de noi.

– De pe atunci îţi palcea să creezi proiecte.

– Da, mi-au păcut. Să văd cum prind viaţă şi se bucură şi ceilalţi de ele.

Carieră în comunicare

– Când ai dat la facultate la comunicare, nu te gândeai încă la informatică? Atunci nu era aşa pe val.

– Nu, tehnologia nu era prezentă şi atât de improtantă în viaţa oamenilor. Era important să foloseşti Office-ul şi să ai un blog. În meseria mea era foarte important să ai un blog. Eu am lucrat pe tot timpul facultăţii şi am fost prima care a avut cont Twitter din agenţie. Era foarte nou atunci pentru client şi companiile mari: lucrăm cu Sensiblu, cu Carrefour si le propuneam site-uri interactive, experienţe. Mie îmi plăceau cel mai mult campaniile virtuale şi experienţele pe care le puteai oferi clienţilor online, faţă de ceea ce se facea atunci. Se făcea outdoor, se îmbrăca o staţie de autobus şi aia era marea experienţă. Când online-ul rămânea tot timpul acolo şi era disponibil pentru milioane de oameni. De asta am intrat din ce în ce mai mult în adâncime în mediul digital. M-am interest cum poţi să faci un site, să mi-l fac pe al meu în primul rând. Am mers la toate evenimentele de online marketing, tot ce se întâmplă pe zona asta şi de atunci, din primul an de facultate eu am fost atrasă de zona asta, de digital. Întotdeauna am fost o norocoasă. Am avut şefi buni, super oameni pe lângă mine, care m-au susţinut, m-au inspirat.

– Şi îţi palcea ce făceai, nu-i aşa?

– Îmi plăcea până când a venit criza şi s-au tăiat bugete şi foarte multe din ideile creative nu mai îşi aveau locul, cel puţin nu în economia de atunci. Job-ul meu s-a trasnformat în ceva foarte plictisitor şi tot timpul era vorba de bani, trebuia să reducem din costuri, să renunţăm la idei, la lucruri frumoase şi jobul a devenit plictisitor. Aşa că am început să mă gândesc la altceva. Am avut un proiect, am înfiinţat o fundaţie pentru creative storytelling, care există şi astăzi. Ţin workshop-uri şi învaţă oamenii să scrie poveşti şi să facă jurnalism. Fundaţia se numeşte Friends for Friends, ei fac şi “Super Scrierile”, iar seriile de workshopuri se numesc Creative Est. Ăla a fost proiectul care m-a mai ţinut o perioada entuziastă, dar după o vreme era prea mare presiunea la job şi mi-am dat demisia, dar mă bucur că proiectul încă există şi se dezvoltă. Şi de acolo am plecat la Paris. Iniţial trebuiasa plec în India, aplicasem la un post la Microsoft pe comunicare şi marketing unde am fost acceptată, dar m-am îndrăgostit de un francez şi a trebuit să fac o alegere între iubire si visurile mele de a călători şi de a pleca din ţară.

– Vroiai India în mod special?

– Nu, vroiam Microsoft. Vroiam să văd cum e în domeniul tech. Nu s-a întâmplat asta, dar s-a întâmplat altceva.

– Ai plecat în Franţa.

– Da , unde am stat 4 ani. În primul rând am dat la un master, cu focus pe creaţie digitală, cu foarte mult online şi digital tools. Mi-aş fi dorit să plec la un master pe inteligență artificială, dar nu aveam nicio şansă să întru, pentru că trebuia să fi făcut informatică în liceu, trebuia să ai certificări.

– A fost complicat să aplici la master în Franţa?

– Cel mai complicat a fost că nu ştiam franceză şi că îmi trebuia certificat. Şi în 6 luni am învăţat franceză şi am luat certificat de intermediar. Am învăţat citind. Luăm cartea, nu întelegeam şi citeam în continuare până când începeau să se creeze conexiuni. Aşa e şi în programare. Te duci, te scufunzi într-o chestie până când încep să se creeze conexiuni şi sa înveti. Am credinţa asta că atâta timp când vrei să înveţi ceva, poţi. Pentru unii poate fi mai greu.

– Da, o mare parte din oameni renunţă, la un moment dat. Tu ai avut proiecte pe care să le începi şi la care să renunţi?

– Am avut o aplicaţie pe care am dezvoltat-o şi la care am fost nevoită să renunţ. A fost prima învăţătură că dacă nu există piaţă necesară e bine să te opreşti. O aplicaţie pentru comunități bike friendly, care s-a trasnformat într-o comunitate. Adică nişte oameni pe care i-am adus la un loc au început să se întâlnească şi au făcut inclusiv un incubator pentru dezvoltare de biciclete smart cu sisteme integrate, inteligente. E o chestie foarte mişto,care continuă în Paris fără mine.

roxana2

– Cum ai ajuns să o dezvolţi?

– Vroiam să învăţ programare şi asta a fost idea care m-a ajutat să întru la Simplon. Şi am lucrat 3 luni jumate cu o echipa de cinci oameni, până când ne-am dat seama că aplicaţia nu răspunde nevoilor.În paralel organizam meetup-uri şi discutam cu oameni, validam ideea şi ne-au spus <mai băieţi, ce vreţi voi să faceţi nu ar trebui să fie o aplicaţie. E nevoie de o comunitate, pentru un smart city cu ajutorul bicicletelor>. Şi aşa s-a născut un cu totul alt proiect, dar a murit ideea mea de baza, dar nu mă deranjează. Din întâlnirile noastre s-au născut echipe care au mers la hacktoane şi care astăzi fac tot felul de aplicaţii. Erau atunci google glasses, iar ei au dezvoltat aplicaţii pentru trasee rapide, hărţi pentru biciclistii din Paris. Rezultatul e foarte mişto.

– Deci ai mai multe proiecte pe care le-ai început şi continuă acum fără tine.

– Eu nu am fost decât un pion, nu am niciun merit. M-am entuziasmat şi am pus şi eu umărul.

Capitolul Franţa

– Când ai decis să pleci în Franţa, ai avut îndoieli?

– E cel mai greu să îţi pui viaţa în două valize şi atunci a fost prima dată când a trebui să fac lucrul acela. Acum îmi este foarte uşor să pun tot în două valize. Dar prima dată a fost foarte greu. Îmi aduc aminte de ziua în care mi-am văzut lucrurile în două valize, că a trebuit să arunc multe.

– Ai avut momente în care să zici: ce a fost în capul meu?

– Nu, niciodată. Îmi place noul, asta am căutat, asta am primit. A fost extraordinar, aş face-o oricând.

– Şi bănuiesc că pe iubitul tău îl ştiai de mult timp.

– Nu, ne ştiam de 7 luni.

– Deci a fost aşa, un feeling.

– Da, am zis let’s see what happens. Îmi amintesc de mama mea când i-am zis prima oară că mă gândesc la chestia asta şi mi-a zis: “Mama, gândeşte-te ce ai de pierdut. Gândeşte-te ce ai de câştigat. Cel mai rău lucru care se poate întâmplă e să ai o experinţă în plus”. Şi cu gândul asta am plecat.

– Deci mama ta te-a susţinut. Dar dacă ţi-ar fi zis să rămâi, sau să mergi la Microsoft, crezi că te-ar fi influenţat?

– În primul rând nu cred că ar fi făcut-o, pentru că mama mea mi-a zis mereu să fac ce simt. Şi asta fac mereu.

Decizii şi frici

– Te-a oprit vreodată frica din a face ce vrei? În general, nu pari să fi avut îndoieli în deciziile pe care le-ai luat şi în lucrurile pe care le-ai întreprins. Chiar citeam într-un alt interviu pe care l-ai acordat, că o dată ce îţi vine o idee începi şi o implementezi, vezi cum poate fi făcută.

– Poţi să te gândeşti, să îţi faci un super plan şi să o facă cineva înaintea ta, sau să nu se mai întâmple pentru că sunt 1000 de chestii şi de variante ca să nu se întâmple, însă ca să se întâmple e doar una: să o faci.

– Şi cum e procesul asta? Îl porneşti de una singură?

– Nu poţi să faci nimic singur în viaţă asta, absolut nimic. Şi la o mâncare, ai nevoie de legume să le crească cineva. Nu există nimic pe lumea asta care a fost făcut de un singur om. Avem nevoie de oameni. Îi întâlneşti pe parcurs când eşti interest de o anumită idee şi te deschizi şi vezi că tot ce apare în calea ta e pe direcţia aia. Şi apar oameni noi în viața ta care sunt interesaţi de aceeaşi idee. Asta e frumuseţea de a crea. Vin spre ţine şi oameni şi resurse. De asta trebuie să te apuci. Cu cât faci mai multe lucruri cu atat cresc şansele.

Începutul în Franţa- carieră de la zero

 – În Franţa ai fost angajată?

– Am fost angajată la Institutul cultural român după care mi-am făcut firma mea acolo , PFA, şi am avut proiecte, de tot felul: de la site-uri şi până la fashion week, show-uri.

– Firma de PR?

– Nu. Nu era specific decât pe organizare evenimente şi comunicare, dar includea multe lucruri: project management, dezvoltare site-uri.

– Şi cum găseai sau te găseau clienţii?

– Ori îi căutăm, mergeam la foarte multe evenimente, pe zona de start-upuri, în diverse incubatoare, zona de coworking şi vorbeam cu oamenii care având nevoie de diverse servicii , eram acolo, ori eram pe site-uri de genul freelancing şi mă întâlneam cu diverse start-upuri, dar multe proiecte erau din România.

– Şi te-a ajutat cineva în procesul asta?

– Nu, singură. Eram one man show. Dar era mult mai uşor la nivel birocratic. Îţi deschideai o firma într-o zi. Dar nu aveam tot timpul clienţi. Era groaznic. Aveai tot timpul din lume, puteai să faci orice, dar nu puteai, erai blocat într-o chestie de genul: cum găsesc următorul proiect, ce fac. Deci au fost şi perioade naşpa.

– Şi cum se deblocau aceste perioade?

– Tot căutând. Dacă stăteam, nu se întâmpla nimic. Şi mă întrebau oamenii la evenimente tu ce cauţi aici, cu competenţele tale, de ce nu te angajezi la o firma?

– Ai încercat să te angajezi?

– Da, am încercat. Dar era o situaţie naşpa. Era Sarkozy preşedinte şi era o lege importriva imigranţilor, iar eu nu aveam dreptul la permis de muncă decât cu un angajator care garanta pentru mine şi plătea ca să obţină permisul, dar nu se ştia când se eliberează, în 10 sau 12 luni.

Simplon – de la cursantă la partener

– Simplon oferă 6 luni gratuite de training în IT, pentru oameni non tehnici, care nu au absolut nicio pregătire în domeniu. Te învaţă programare, Ruby on Rails, şi cum să dezvolţi un proiect. Ce te-a făcut să te înscrii la aceste cursuri?

– Nevoia. Simţeam că am nevoie de competenţe noi. Dorinţa de a fi în online şi de a participa la dezvoltarea unor instrumente digitale, posibilitatea de a pune în practică orice idee ai şi proiectul în sine, oamenii de acolo cu care am interacţionat şi cu care din prima am simţit că suntem pe aceeaşi lungime de undă.

– Cum ai ajuns de la a fi cursant la a aduce proiectul în România?

– Mi-a plăcut foarte mult modelul şi mi-au plăcut colegii mei. Eram 16 naţionalităţi diferite şi domenii nu mai zic: şi din jurnalism, arte, erau pizzari, tot felul de oameni şi cu multe experienţe de viaţă. Mi-a plăcut cum am lucrat în echipa, iar acum au ajuns să lucreze în IT şi să trăiască foarte bine din programare. Din prima luna chiar, înainte să începem oficial, eu mergeam acolo în fiecare zi şi am vrut să fac nişte proiecte. Adică m-am auto-propus. Aveam vreo 5, 6 proiecte pe mâna: parteneriate, relaţii internaţionale, dezvoltare site-uri, m-am implicat în toate şi lor le-a plăcut foarte mult, au avut încredere, iar când am venit cu propunerea, ei mi-au zis: te susţinem sută la sută, spune-ne cum putem să teajutam. De acolo a trebuit un plan cu paşi clari, ce trebuie făcut şi am început să contactez lume în România.

– Ce fel de lume?

– Întâi am căutat lume care să mă ajute cu spaţiul, apoi a trebuit să caut programatori, traineri.

– Simplon din Franţa ţi-au oferit şi ajutor financiar?

– Nu, ei mi-au oferit un business plan, un model de afacere.

– Despre care ziceai tu într-un interviu că nu se potriveşte în România.

– Nu, nu se potriveşte.

– Despre ce model este vorba?

– E foarte greu să ai un model de business pe coding bootcamp în România. Şi zic asta pentru că am prieteni care fac acelaşi lucru sau cărora le este greu să găsească un model înRomânia. Dar acolo, în Franţa, ai în primul rând o instituţie de şomaj care finanţează reconversii profesionale. Pe zona tech îi interesează foarte mult competenţele şi atunci investesc minim 2000 de euro pentru un şomer, ceea ce la noi nu se face. Iar din şomaj nu ai cum să aduci un om să îţi plătească un curs şi instituţia nu are bani. În al doilea rând, firmele din Franţa au un buget pentru formări profesionale pe care îl acordă fiecărui angajat care e obligat să meargă o dată pe an la formări.

– În firmele noastre, aceste traininguri sunt interne.

– La noi toate sunt interne. Fiecare cu a lui. Nu merg la experţi. Simplon este un expert pe traininguri în IT pentru persoane non-tech. Firmele din România nu au nevoie de experţi.Al treilea factor e guvernul. Uită te cât aduce IT-ul în România şi dacă există vreun sprijin sau vreo strategie pentru dezvoltarea domeniului în România. Nu există. Dacă ar există s-ar înţelege şi nevoia de educaţie şi formare. Aşadar, trei elemnte foarte importante din sistem nu funcţionează la noi. Adică dacă tu nu ai trei roţi, ce învârti? Singurul care merge e cel cu taxa,care nu se potriveşte celor aflaţi în situaţie financiară dificilă şi atunci ei tot rămân fără perspective.

– Dar aţi avut o serie de cursanţi.

– Da, am avut o serie pe care am finanţat-o personal. Am venit cu nişte bani din Franţa, mi-am pus şi economiile, am mai câştigat nişte premii şi am pus totul la bătaie să ducem proiectul la capăt. Şi s-a întâmplat şi a fost foarte mişto şi mă bcuur pentru acei oameni.

– Şi o mare parte din ei lucrează în IT?

– Da, toţi.

– Şi nu aveau cunoştinţe înainte?

– Nimic.

– Erau şi şomeri?

– Da, dar nu declaraţi. Ştii că la noi dacă te declare șomer e o ruşine. Erau familii plecate să muncească afară, care trimiteau câte 100 de euro pe luna, care stăteau la ţară şi trăiau din legumele lui bunicul, cărora le era ruşine să ceară mâncare acasă şi mâncau cartofi toată ziua la curs. Asta e alt element, că în România nu mai vorbim de dezavantajaţi sociali, pentru că sunt atâţia oameni care o duc foarte greu, au un salariu sau un venit de subzistenţă. În Franţa eşti şomer cu 1400 de euro. Acum mai aştept şi mai caut parteneri să dezvoltam un model care să poată exista în România.

– Aşadar, vei păstra proiectul?

– Depinde. 

roxana5

Cluj-Makers – loc de “joacă” pentru adulţi

– Dar va rămâne Digital Kids şi Cluj Makers.

– Da, Cluj Makers…

– Acolo ce se întâmplă?

– Acolo e un atelier în primul rând de formare profesională unde poţi să înveţi nişte lucruri ca să înveţi o meserie nouă. În al doilea rând e fabricaţie digitală, prototipaj. Adică foarte multe materiale, lemn, fier, tot ce înseamnă design de obiect, imprimare 3d, electronică, robotică, bijuterie, decoraţiuni.

– Practic oamenii vin şi plătesc un abonament şi vin şi găsesc materialele necesare.

– Există mai multe tipuri: pentru oameni care vor să înveţe, pentru oameni care vor să creeze, care au deja cunoştinţele şi proiectul, sau pentru cei care au doar o idee. Unii necesită doar unelte, alţii doar spaţiul, alţii necesită unelte, spaţiu, instructor, alţii necesită unelte, spaţiu, instructor şi specialişti. Modelul e de non profit şi investim în comunitate.

– Iar pentru reconversie? Aveţi cursuri?

– Iniţial am început cu nişte workshopuri iar acum ne gândim să facem un fel de şcoală. Să existe pe parcursul anului tot timpul ateliere de formare. Momentan nu am făcut asta pentru că nu avem suficient spaţiu şi de asemenea, sunt în căutare de formatori. Avem câţiva, dar nu pe toate domeniile.

Reţeta de success – Acţiune, organizare şi încredere

– Ştiu că este mai bine să te axezi pe un singur proiect, o singură idee pe care să îţi canalizezi energia, deoarece are mai mute şanse să fie realizată. Tu cum faci cu atâtea idei și proiecte?

– Aşa este. Însă întotdeauna trebuie să ştii limitele tale personale. Eu am ajuns acuma într-un moment în care am tras foarte mult crezând că nu există limitele astea şi acuma le stiu. Îmi accord perioade de focus pe un anumit proiect: am 3 luni, 6 luni pe un proiect. Când simt că un proiect merge bine, mă axez pe alt proiect. În agenda mea zilnică, am calupuri de ore pe un proiect.

– Cum de nu te-ai oprit la Digital Kids? Că are succes.

– M-aş fi plictisit. Mă plictisesc repede. După 6 luni, un an, simt nevoia să schimb. Uite, la început, când am venit în ţară, aveam doar Simplon şi un an de zile doar asta am făcut, până când am înnebunit. Pentru că nu mergea, nu simţeam că pot să cresc, nu vedeam pe ce butoane ar trebui să acţionez că să îl fac să meargă şi de aceea am decis să iau un alt proiect. Când îmi schimb focusul, de multe ori vine soluţia pentru celălalt proiect. Aş putea să mă dedic din nou doar Simplonului, însă nu am găsit acele butoane şi le caut prin totce fac.

– Te îndoieşti de deciziile pe care le iei?

– Nu mă îndoiesc de decizii. Decizia bună e cea luată. Nu pot să te îndoieşti de ea pentru că ai luat-o. Deci în momentul în care nu ai luat o decizie şi stai şi te tot îndoieşti, aia nu poate decât să omoare creativitatea şi energia. De aceea, ia decizia. Probabil că multe din lucrurile pe care le fac nu le fac cel mai bine, dar le fac. Şi cel mai important e că încerc în continuare. Totul poate fi îmbunătăţit, niciodată nu e perfect, dar lucrurile dacă le faci, sunt mai bine decât nefăcute. Şi asta cu încrederea în ţine e o chestie pe care putem să vorbim două zile. A fost o perioada în care nu credeam în mine din cauză că nu vedeam ceea ce mi-aş fi dorit să văd ca rezultate şi am apelat la ajutoare, la oameni specializaţi, care m-au ajutat să văd că încrederea în tine nu există, nu trebuie să ai încredere în ţine. Tu ştii nişte lucruri şi vrei niste lucruri şi ce trebuie să faci e să îţi dai seama cum să foloseşti ceea ce ştii sau ai că să obţii ceea ce vrei. Trebuie să analizezi foarte bine ceea ce simţi, că nu e neîncredere în tine, e altceva. Întotdeauna te ai pe tine ca suport, tu eşti omul ăla care a vrut să facă lucruri, orice decizie ai luat, tu ai luat-o, nu poţi să pierzi încrederea întine. De multe ori mergem la gimnastică, fitness, dar nu mergem la un coach, deşi este foarte important.

digital kids

Inima e în România

– Vacanţe ţi-ai luat în ultimii ani?

– Da, îmi plac vacanţele foarte mult. Mi-aş lua şi 6 luni dacă aș putea. Visez să ajung să pot să îmi iau vacanţă când vreau, să merg unde vreau. Dar în general nu îmi place să visez prea mult, îmi place să se întâmple visele alea. Şi am zis: vreau o vacanţă o dată pe luna şi o săptămâna din fiecare luna merg într-o vacanţă.

– Cum te-a marcat, influenţat, faptul că ai trăit în altă ţară?
– M-am deschis foarte mult. În sensul că înainte aveam niște preconcepţii, puneam foarte uşor etichete. Şi acum nu mai pot. Am văzut oameni care nu aveau papuci în picioare, sau aveau pantaloni rupţi şi aveau 3 doctorate şi ştiau o mulţime de limbi şi m-a impresionat foarte tare. Cred că din diversitate şi trăind cu atâtea culturi ajungi să fii şi tu mai flexibil,mai tolerant. Am păstrat tot ce am învăţat acolo şi mă bucur foarte mult că am cu mine un bagaj în plus. Angajaţilor mei le spun să meargă în primul rând, cu Erasmus, să plece. Sfătuiesc pe toată lumea. Dacă inima ţi-e acasă, te întorci, dacă ţi-e bine acolo, nu.
– Şi inima ta de ce e aici?
– Nu e de explicat. Sunt multe cărţi scrise pe tema asta şi tot nu mi-am explicat. Fratele meu e în Tel Aviv de 3 ani şi vrea acasă şi nu ştie de ce. Acolo are job-ul, îi place ce face, acolo e iubita, însă vrea acasă.

 

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here