Olandezul și cizmele fermecate

0
44
views

Michael van Langeveld s-a nascut in Olanda, in anul 1959.
La 20 de ani a vazut prima data un spectacol de dans traditional in orasul sau natal si chiar in aceeasi seara s-a hotarat sa devina membru al unui grup de dans, urmand ca in fiecare saptamana sa invete o ora si jumatate pasi de dans traditional din tari precum Romania, Bulgaria, Iugoslavia : “Primul dans pe care l-am invatat a fost dansul lent din Sic, un dans romantic, frumos, care m-a facut sa imi doresc sa vizitez Sicul in anii ’89, imediat dupa Revolutie. Pe timpul acela, era doar o pasiune, eu lucrand timp de 41 de ani pentru Ministerul Justitiei, la o judecatorie. Dar mi-a placut atat de mult ceea ce am descoperit in acest sat, incat m-am intors an de an. Si, dupa paisprezece ani de vizite, am hotarat sa realizez un documentar despre dansurile din Sic. Asa am ajuns sa cumpar aceasta casa veche, in care mi-am propus sa filmez documentarul, fara sa am vreo idee ca este chiar o casa originala pentru dans.”, povesteste Michael, in fata unui pahar de bere. Un vant usurel scutura multimea de cizme atarnata de casa mica si albastra, asa cum doar in cateva sate mai poti gasi.

Cand am cumparat casa, nu stiam ca a fost folosita pentru spatiu pentru dans. Eu cautam doar o casa frumoasa, veche pe care sa o renovez. Si cum constructorii din Sic sunt foarte priceputi la a face case, intr-un timp foarte scurt am reusit sa refacem intreg acoperisul. Insa oamenii nu isi dau seama. E nou, dar arata vechi. Initial, toate cizmele erau in interiorul casei, dar am hotarat sa le scot afara din cauza mirosului greu cu care umpleau casa. Vechea proprietara m-a intrebat intr-o zi de ce sunt toate cizmele agatate afara? Si eu I-am spus: “Preaiubita doamna, din cauza lor, aerul devine prea greu si nu se mai poate dansa. Aceasta a fost o casa de dans si va ramane o casa de dans, iar cand vantul va sufla, cizmele vor incepe sa danseze singure.“ Doamna mi-a adus in ziua urmatoare multe perechi de cizme, iar eu i-am dat in schimb un pachet de cafea olandeza, foarte buna. In curand, tot mai multi vecini au inceput sa imi aduca cizmele lor, astfel ca acuma aici sunt in total 315 perechi.”

8

Sa cante muzica!

Prima petrecere a fost in 2005 dupa renovare, cand le-a spus satenilor sa vina sa danseze dar numai imbracati in costum traditional. Acum vin din ce in ce mai multi turisti, din tari ca Germania, Olanda, Noua Zeelanda, Australia si indeosebi Ungaria, traditiile din Sic fiind unice. Dupa doi ani, Michael marturiseste ca viata lui este aici. Anul trecut s-a casatorit cu o localnica. Tot aici, in casa in care locuiesc, au amenajat si cinci camere in regim de pensiune si au infiintat o fundatie in contul careia doritorii pot face donatii, prin care ei pot plati muzicantii sa cante. “Pe ultimii I-am gasit pe strada. Unul face cizme, celalalt e oier, al treilea fiind un tigan, dintr-un sat invecinat. In final, cel mai important e ca imi place mult ce fac acum, pentru ca inima mea face cea mai mare parte din munca si nu creierul.”

9

Un sat intins pe trei strazi

In comuna Sic se ajunge plecand din Gherla, oras incarcat si el de istorie si amintiri, spre drumul care urca serpuitor spre Nicula, satul manastirii, printre dealuri si paduri de un verde crud si case rasfirate razlet. Calatorul este purtat spre paradisul albastru al stiucii, Sacalaia, lacul ce sparge peisajul terenurilor agricole. Pana in comuna Sic, curiosii trebuie sa treaca incercarile gropilor, unite parca intr-un scut de aparare. Stii ca ai ajuns atunci cand treci pe sub poarta mare de lemn ce troneaza impunator in mijlocul drumului, decorata cu motive in culori specific unguresti: rosu si verde, deschizandu-ti drumul catre cele trei strazi ale Sicului, fiecare cu alt nume si o alta poveste Felszeg(Strada intai), Forroszeg(Stada a doua) si Csipkeszeg(Strada a treia). In stanga, lasi in urma singurul restaurant pensiune, “Sovirag”, al carui nume, “Floare de sare”, poarta amintirea activitatlor miniere de extragere a sarii din trecut, pentru care Sicul era foarte renumit. Datorita acestor mine, timp de cinci secole, comuna a avut stat de oras, pana in 1884, insa din cei 6000 de locuitori, azi au mai ramas , aproximativ, 2700: “Noi am trait aici in pace. Mie intotdeauna mi-a placut sa respect omul de langa mine. Intotdeauna mai bine am vorbit limba lui. In familie vorbeam romaneste si cand veneau vecinii seara la noi, vorbeam ungureste. Dar intre noi n-a fost ura aia. Fiecare tine la natia lui, dar nu aveam treaba unul cu altul”. (Jenica, asa o striga vecinele).

Eu nu m-am gandit ca a veni vreodata vremea sa nu mai poci lucra

E inca dimineata, mancarea se gaseste pe foc, iar gainile se plimba deja satule prin tarcul lor. Azi Jenica si-a permis sa doarma mai mult. Vasilica, sotul ei, s-a trezit ca de obicei, la ora 5 dimineata, dupa programul lui de-o viata, cand se trezea sa mearga la serviciu in Gherla, la penitenciar. Si pana sa existe autobuzul Gherla-Sic, Vasilica a facut naveta la munca cu bicicleta, cate 15 km dus, 15 intors. De cand a fost operat pe inima, sta mai mult prin casa si o ajuta pe Jenica. Nici sa mulga vacile nu mai are voie, dar el tot nu se lasa: “Eu nu m-am gandit ca a veni vreodata vremea sa nu mai poci lucra. Eu niciodata nu m-am gandit. Cu gandul si acuma as face. Si acuma cand stau pe scaun, as zbura pe acolo ni, dar nu poci. Dar daca nu imi placea sa muncesc, nici nu aveam nimic.”

DSCN1976

Cei doi batrani stau la masa, in bucataria lor de vara, transformata intr-o garsoniera confortabila. “Da, acuma asa zice lumea: are casa si sta in bucatarie. Asa a zis un var de-al lui: <ca si Vasilica, atat fuge, dar nu se vede nimica> Noi tot banutul l-am pus la ce a trebuit facut. Si acuma, daca nu faceam tarnatul asta si nu faceam aia si nu faceam aia, aveam bani si nu aveam datorie. Si bucataria asta daca am facut-o, am facaut-o ca , daca am inbatranit, nu mai putem urca scarile alea. Nu ne-am gandit noi ca a iesi chiar asa de confortabila. Aici o familie poate sta linistita.”

DSCN1999

Mai frumos atunci

Privirea apriga a batranicii prinde viata in timp ce povesteste cu patos detalii din viata ei de odonioara. Parul ii este prins in coc si acoperit cu o naframa maro cu modele geometrice, are fusta si sort, iar deasupra bluzei o vesta crosetata chiar de ea. Din cand in cand, priveste la vitrina verde deschis in care sunt aliniate poze cu nepotii, primite de zile de opt martie, poze alb-negru cu ei tineri, cu familiile lor numeroase, cu cainele Mures, cu tractorul si cei doi baieti la vremea adolescentei, imbracati in costume de “colocari”. Pe vremea aceea, tinerii mergeau in locul starostelui sa cheme lumea la nunta. Se imbracau in costum national si isi luau cate un batic galben si unul rosu si, in dimineata nuntii, cei doi colocari mergeau la fiecare casa, intrau inauntru si spuneau cate o poezie: “Inaltatul Imparat si Inaltata Imparateasca/ Va roaga sa veniti/ La un pahar de bautura si la multa voie buna,/ Nu la scarab si rusine, ci la cinste si dragoste, / Poftiti si dumneavoastra la nunta!”

Jenica avea 19 ani cand s-a casatorit cu Vasie cand avea 19 ani.

“Cand eram tineri, cand eram baieti si fete, ne duceam la joc. Jocul ala nu-l poti explica. Sambata veneau muzicanti din alt sat, tigani, si pe la amiaza ne adunam la o casa si jucam pana seara. Tinea pana seara la douasprezece, unu, iar dupa aceea, acasa. Ziua, dupa masa, ne duceam in centru si seara ne duceam la film.”

La tara insa, zilele de distarctie erau rare, la loc de cinste fiind munca, mai ales daca oamenii erau tineri si saraci. Atat Jenica, cat si vasile au muncit de la 16 ani. Si nu pe langa casa, in satul lor natal, ci la oras, unde si ce s-a gasit. Si nu s-ai intrebat vreodata: De ce? Sau ce altceva ar fi putut face? Au luat viata cum le-a fost data: Jenica a devenit servitoare pentru o familie din Gherla, iar Vasile s-a angajat la Carbochim, la Cluj, ca muncitor pe santier, iar dupa 4 ani petrecuti acolo, s-a angajat la penitenciarul din Gherla.”Venea cu autobuzul pe la doi, se dezbraca si da-i drumul la sapa, la coasa. Noi tineam animale si amandoi eram la lucru.  Aveam porci, gaini, oi si bivoli. El se ducea la cinci dimineata la lucru si eu trebuia sa mulg bivolita, iar cand nu slobozea lapte trebuia sa merg cu ea la ciurda, pana sus pe dealul ala. Si de acolo era cand ma duceam direct la covoare la lucru, doi kilometri.”

Follow me on facebook
SHARE

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here