Terapia asistată de animale. O zi petrecuta la sediul DogAssist

0
97
views

Bes şi Bruno m-au întâmpinat de îndată ce am intrat pe uşa centrului. Doi labradori frumoşi, unul negru, celălalt ciocolatiu. Bes m-a salutat dând din coadă şi s-a apropiat de mine vesel, dar liniştit, în timp ce Bruno sărea, făcea tumbe prin camera, apoi val vârtej venea spre mine şi se oprea doar dupa ce îşi lovea de câteva ori coada de picioarele mele. Mai târziu, în timp ce povesteam cu George şi Camelia în camera de tarapie, plină cu jucării, tot Bruno a fost cel care şi-a pus capul pe picioarele mele să-l mângâi şi, după alte câteva priviri insistente(eram nevoită să îl ignor ca să urmăresc conversaţia), mi-a dat cu lăbuţa peste genunchi, că da de, da de, o să îl bag în seamă. El e copilul de doi ani, mezinul care motivează copiii în kinetoterapie şi exerciţii de motricitate:

Să vezi zâmbetul unui copil, sau  să vezi că un copil merge prima dată singur, că nu se sprijină de un om, şi merge doar ţinând hamul câinelui, care e doar suport moral, şi are probleme motrice şi îl doare când îşi ridică piciorul, dar el le face pentru că vrea să se plimbe împreună cu câinele,e fain!

 

65
labrador

Citeam undeva că stăpânii se aseamănă într-o oarecare măsură cu câinii lor şi viceversa. Ce-i drept, Camelia e micuţă şi sprintenă, ca Bruno, vorbeşte mult şi repede în timp ce îmi face turul casei în care se desfăşoară activităţile de terapie. “Aici sunt cele trei camere de terapie pentru copii, aici facem psihoterapie, dezvoltare personală, aici am ţinut şi “keep calm with dogs”, că ziceai că ştii de activitate, aici va fi camera de kineto şi aici e mansarda, camera mea preferată. Curtea va fi amenzajata ca o grădina senzorială, cu plante, panouri muzicale, diverse oglinzi, o să le gândim la momentul oportun. Cealaltă parte, curtea mai mare, va fi cu obstacole de agility,care sunt tot felul de obstacole pentru trasee motrice. Sunt gândite pentru câini în mod special şi ne dorim să o amenajăm şi să o punem gratuit la dispoziţia proprietarilor.”

George, pe de altă parte, pare a fi  un tip mai liniştit, calm, cu o statură bine clădită, masivă chiar, dar pufoasă. Îţi inpiră un sentiment de blândeţe  şi bunătate  atunci când vobeste. Seamănă cu Bes, care e vesel, dar atât de răbdător (aveam să văd asta dimineaţa următoare, la şedinţa de terapie cu micul Alex).

Finalul anului 2016 îi găsește în primul sediu al asociaţiei(înfiinţată în 2013), o casă găsită după multe căutări, limitate, pe de o parte, de nişte cerinţe clare privind ce e nevoie să ofere spaţiul, iar pe de altă parte, de buget. Jumătate din casă e mobilată, iar la cealaltă jumătate încă se mai lucrează la finisare. O parte din cheltuieli sunt suportate de proprietar, iar restul, cum ar fi punerea de tarchet, o mochetă specială, sterilizată, de chiriaşi.

Cea mai mare satisfacţie este în fiecare zi, că am ajuns aici şi că am reuşit să facem atât de multe. În ultimul an, noi numai de asta ne-am ocupat şi ziua noastră începe undeva la 7 şi un sfert şi se termină la 10, 11, 12 nopatea: noi punem mochetă , noi infiletam becuri, instalăm clanţe, cărăm mobile, pentru că nu ne permitam altfel, dar ne şi bucură. E obositor, dar e atât de fain să râzi tâmp cu gândul că eşti varză de obosit dar ai reuşit să faci lucrul ăla, în ziua aia, e extraordinar!

 

11

Apoi mai e Dersou, al treilea câine al lui George, cel mai energic şi nebun din gaşcă, câinele care a fost folosit la Spitalul de Psihiatrie Cluj, ca să bucure bolnavii de depresie sau alte afecţiuni. I-am întrebat pe Geroge şi Camelia ce înseamnă să ai singurii câini din ţară care au trecut comisia de etică şi au intrat cu acte în regulă într-un spital de la noi din ţară? Răspunsul constă în câţiva ani de pregătire specifică câinilor de terapie, pregătirea conductorilor canini, o echipa de medici veterinari care fac teste periodic, toate astea într-un context în care terapia asistată de animale nu e recunoscută legal ca formă de terapie şi e greu să răspunzi semnelor de întrebare, fireşti pe de-o parte, sau  scepticismului şi părerilor preconcepute. Şi totuşi, pentru unii copii, sau adulţi, e singura formă de terapie care a dat rezultat.

Sunt câinii de terapie speciali ?

Speciali nu, dar trebuie să aibă anumite caracteristici în personalitatea lor care să le permită să fie câini de terapie. Sunt câini care sunt foarte buni să facă pază, sau să găsească trufe în pădure, sunt câini care sunt buni să facă salvare, sau agility, iar un câine de terapie trebuie să îşi dorească interacţiunea cu omul: el trebuie să se ducă şi să spună : eu vreau să fiu prietenul tău. Un câine de terapie nu poate să fie agresiv şi nu poate să fie trecut prin programe de dresaj prin muşcătură. Mai este foarte important să fie un câine echilibrat, care să înţeleagă foarte bine stimulii din mediu, iar tu să înţelegi ce transmite el.

Pentru ca un câine să fie folosit în terapie trebuie să treacă printr-un dresaj specific, care cuprinde mai multe etape:

  • Poţi să ai deja câinele şi atunci îl evaluezi şi vezi unde este şi ce trebuie făcut în continuare, sau poţi să nu ai câinele şi mergi şi îl alegi dintr-un cuib. Sunt nişte teste care evaluează câinii , iar apoi ar fi bine să începi să lucrezi cu el de când este în cuib. Sunt exerciţii pe care poţi să începi să le faci de la câteva zile, înainte să deschidă ochii.
  • Urmează predesajul, făcut timp de 6 luni, care reprezintă o parte de socializare şi un set de comenzi pe care câinii nu ajung încă să le lucreze perfect, indiferent de locaţie. Învaţă comenzile de bază: şezi, culcat, aşteaptă, chemare la stăpân, refuz de hrană la comandă, după care se face o nouă evaluare în care se urmăreşte cum interacţionează el cu mediul, cum interacţionează el cu diferite persoane, cu alte animale, dacă îi place să facă aport, cum reacţionează la mâncare, jucării, recompense sociale, cum interacţionează cu stăpânul care se presupune că va fi viitorul instructor al lui, iar apoi se face o recomandare: îţi recomandăm să continui cu această terapie, sau să nu continui. Însă totul trebuie să fie ca o joacă pentru câine, dresajul făcându-se doar pozitiv
  • După evaluare, se continuă cu dresajul propriu-zis şi urmează perioada de pregătire împreună cu conductorul canin. Amândoi trebuie să treacă prin proces împreună: conductorul trebuie să înţeleagă elemente de psihologie umană, elemente de psihologie canină, să înţeleagă cum se simte câinele lui în anumite situaţii şi de la ce intensitate a stimulului ce răspuns da.

Ce înseamnă de fapt terapia asistată de animale?

E dimineaţă, ora 8:30 şi în 10 minute trebuie să înceapă şedinţa de terapie cu Alex, un băiat de doi ani şi jumătate, diagnosticat cu tulburări din spectrul autism, în urmă cu mai puţin de un an. Îi aştept în camera de terapie, emoţionată, cumva, pentru că nu am mai văzut un copil suferind de autism până acum. Ştiu că urmează să vorbesc şi cu mama lui şi îmi e frică că o să fiu ca cele de la ştiri care întreabă rănitul în urma unui accident “Şi…cum va simţiţi?”. Ajunge şi Alexandra, psiholoaga care de 9 ani se dedică copiilor cu diverse probleme, în special autism. Intră şi Bes în cameră, dând din coadă entuziasmat, la fel de vesel ca în seara trecută, în care ne-am cunoscut, împreună cu George, conductorul canin (în episodul de azi). Aşadar, doi oameni şi-un căţel îl aşteapta pe Alex, ca să se joace pentru două ore: “La orice joc ai mai multe obiective: şi un joc simplu, în care hrănim câinele, poate să includă partea de verbalizare, partea în care trebuie să îşi aştepte rândul, partea de motricitate, în care punem mâncare în diverse recipiente greu de deschis care îi antrenează rezistenţa la frustrare , sau partea în care trebuie să înveţe să ceară ajutorul, pentru că nu se descurcă şi atunci îl învăţăm să ne ceară nouă ajutorul. Şi sunt foarte multe obiective pe care le punem într-un joc aşa simplu, iar el se distrează foarte mult când câinele mănâncă şi atunci reţine mult mai uşor, fără să îşi dea seama, iar transferul e mult mai simplu.  Câinii, animalele ne acoreaza în prezent şi pe copii la fel şi îi menţine mult mai mult în sarcină.”, îmi spune Alexandra.

24 56

Ajung şi Alex cu mama sa. În faţa uşii, băiatul se aşează pe scăunel şi mama îl descalţă. O îmbrăţişează, îşi da capul pe spate, rade şi îi zice: “mama”. Nu e ce mi-ai imaginat că ar face un copil cu autism, dar Alexandra mi-a explicat că ei simt emoţiile, dar nu le înţeleg întotdeauna sau nu ştiu cum să reacţioneze, cum să le exprime.

Mama pleacă, iar Alex intră în cameră şi, la fel ca şi Bes, face câteva ture scoţând chiote de nerăbdare şi merge pe la toate jucăriile. Urmează primul joc cu mingea. Alex aruncă mingea, nu înainte de a da comandă câinelui : “Bes, adu mingea”. Nu spune propoziţia întreagă, de prima dată, ci pe cuvinte, repetând după Alexandra. Bes aşteaptă cuminte la îndemnul lui George, iar când mingea e în aer se aruncă spre ea cu avant şi gălăgie. Alex nu se sperie, din contră, se distrează şi repetă mişcarea.Trebuie să rostească din nou comanda și din nou ia cuvintele pe rând. Uneori Alexandra trebuie să repete de câteva ori, “min-”, “min-”, “ Haide, Alex, cum spui? Min-” şi Alex rosteşte cealaltă silabă, iar Alexandra nu renunţă până când îl face să spună cuvântul întreg.

12

Dacă primul joc a fost simplu pentru Bes, la al doilea am înţeles de ce e nevoie să fie conductorul canin prezent şi care e importanţa dresajului.  “Hai, Alex, hai să îi dăm mâncare lui Bes”. Băiatul ia bobiţele pentru câine din borcanul de pe masă şi aşează  câte o grămăjoară sub  cinci cuburi diferite, fiecare având desenat câte un animal. În timpul acesta, Bes aştepta cam la trei metri distanţă împreună cu instructorul. Alex trebuie să ia mâncarea de sub câte un cub, în funcţie de animalul pe care i-l zice psiholoaga, să o pună într-o maşină roşie îmbrăcată în catifea, decapotabilă şi să conducă apoi până la Bes şi la bolul lui pentru mâncare: “Ia de la şoricel! Aşa, foarte bine. Ia de la văcuţă. Cum face văcuţă? Da, bravo.Hai, mai ai două animăluţe. Poţi să iei de la…porc. Spune şi tu: porc. Eu te aştept aici, hai piticot, repejor, până nu ia Bes mâncarea de la porc. Acuma pune papa în maşină”. Copilul pune pe rând fiecare bobiţă în decapotabilă. Număr  15 bobiţe, puse încet, foarte încet, pe rând. În timpul acesta Bes aşteaptă nerăbdător. Se ridică de două ori şi se învârte agitat, dar George îl calmează şi îi spune să se aşeze. Ochii îi stau ţintă pe maşina cu mâncare. Pe măsură ce se apropie, Bes salivează, la propriu. Două dâre lungi i se preling în stânga şi în dreapta botului. Nu cred că am mai văzut un câine care să saliveze. Dar aşteaptă, nu face niciun pas. Maşina se deplasează greu, Aalex mai scapă câte o bobiţă, pe care apoi trebuie să o pună la loc. Se opreşte, se uită la Alexandra, râde, iar ea îi spune că trebuie să ajungă la Bes, că îi e tare foame. Copilul ajunge lângă căţel iar acum trebuie să descarce mâncarea din maşinuţă în bolul câinelui. Abia apoi are voie să mănânce. George îl priveşte şi îi spune calm: “Aşteaptă!”.  Şi asta se repetă de cinci ori, pentru fiecare cutie.

 

5

La finalul şedinţei, îmi venea să îi dau dreptate mamei care îmi zice că ea nu crede totuşi că Alex are “ce zic ei” că are. “Că până la urmă, toţi avem felul nostru de a fi, care nu seamănă neapărat cu al celorlalţi, iar eu asta cred, că el are felul lui de a fi şi că nu e o problemă”, mi-a zis mama. Au început să îşi pună totuşi întrebări când “la vârstă de 1 an şi 11 luni, el nu răspundea la nume, nu zicea mama, tată, dar nu i-am dat importanţă, am zis că e mic şi că o să înveţe el să vorbească. Şi l-am dus la creşă, iar acolo el tot deschidea şi închidea uşile şi cei de acolo au sugerat că ceva nu ar fi în regulă. Noi ne mai jucăm cu el acasă “Cucu Bau” şi am zis că poate de aceea se juca şi la grădiniţă. Nu era chiar în lumea lui, se juca, dar ne-am dus la doctor şi a fost o evaluare în care noi povesteam ce face acasă, ce nu ni se pare în regulă şi l-au diagnosticat cu tulburări din spectrul autism. Dar nu ştiu în ce măsură pot să iși dea seama în 10-15 minute care e situaţia. I-am căutat terapeut şi i-am găsit întâmplător pe ce dei la DogAssist, căutăndu-i un căţel la pitic şi cineva ni l-a recomandat pe George să ne ajute. A venit la noi acasă cu Bes.

Aşadar, ce vedeam eu la terapie, era rezultatul a opt luni de muncă, pentru că în prima fază, aşa cum mi-a zis psiholoaga, nu îi puteai capta atenţia şi se juca doar cu uşa: “La început, când a venit, tot ce vroia să facă era să închidă şi să deschidă uşa. Nu îşi alegea nicio jucărie, nu vroia să facă altceva. Dacă era închisă uşa, mergea la sertare şi le închidea, le deschidea. Era tot ceea ce făcea la doi ani și jumătate. Şi dacă te puneai în faţa uşii, se supăra foarte  tare. Plângea, se dădea cu capul de pământ, se arunca pe jos. Noi aici ce am făcut, când el vroia să închidă şi să deschidă uşa, luăm mingea şi i-o aruncăm lui Bes, astfel încât câinele să facă mişcări ample, care să îi atragă atenţia, faţă de alte jocuri care nu erau destul de amuzante. Comportamentul repetitiv apare când nu ştiu ce altceva să facă, e ceva care le oferă confort, dar jocul lor este limitat şi nu ştiu cum să se joace cu obiectul respectiv. În momentul în care reuşeşti să îi faci să stea mai mult într-un joc, îţi dai seama mai bine ce alte lucruri îi motivează.”

 

Ce altceva se întâmplă la Dog Assist şi de unde au pornit oamenii ăştia?

Mă întorc la seara în care i-am cunoscut pe George şi Camelia. Afară era noapte şi noi stăteam la căldură în una din camerele în care se ţine terapie. În timp ce George povestea, Bes adormise pe canapea cu capul sub braţul lui, iar  Bruno continua să se joace şi să tragă de un disc de care ţinea şi George. Eu eram aşezată la măsuţă de lucru, puţin rezervată faţă de Bruno, care se hotărâse că aude ceva dinspre direcţia mea când a început să latre, apoi s-a liniştit când s-a apropiat cu botul mult de mâinile mele. “Noi nu ne permitem să ne cumpărăm materiale, pentru că uite, jocul ăsta, e 94 de lei. Şi îs patru chestii pe care le înşurubezi. Ăstalalat l-am primit. Am început cu cinci oameni, adică trei psihologi şi doi instructori canini. Şi trei câini. Acum suntem 30 de oameni cu diferite specializări, de la marketing, pr, la psiholog, psihoterapeut, kinetoterapeut, instructori canini, medici veterinari şi 12 câini. ” L-am întrebat pe Geroge de ce şi-a dedicat viată câinilor. Mi-a zis că asta e mult spus şi că oricum, ei şi-o dedică mai mult nouă. I-au plăcut şi câinii şi copiii dintotdeauna. De la 11 ani a devenit voluntar la Cercetaşii României , în Bacău, iar la 16 ani ajungea să facă tabere si să ducă 40 de copii cu trenul din Moldova în Ardeal. Voluntariatul l-a făcut timp de 20 de ani. Şi pe câini i-a adunat mereu de pe străzi şi, deşi nu a locuit la casă şi tatăl sau nu agrea idea de a avea animale în apartament, l-a cucerit cu un pechinez: “Noi tot aduceam câini din faţa blocului şi până la urmă, am un luat un pechinez de la nişte copii, pe două jocuri electronice, şi ăla a fost pechinezul care a început să dea voie câinilor străini să vină la noi în casă. Pentru că tatăl meu era foarte împotrivă, dar prima persoană la care s-a dus câinele când a intrat în casă a fost el.”

Apoi prin 2010-2011 a început să se gândească serios cum poate să facă ceva pe viitor care să implice şi câinii şi munca cu copiii. Şi a aflat de terapia asistată cu animale, a urmat cursuri speciale pentru a deveni instructor canin, și şi-a calificat cei trei câini, iar în 2013 cinci oameni înfiinţau ong-ul.

 

Îşi oferă pro-bono serviciile şi colaborează cu Grădiniţă Malteză, unde lucrează cu copii care au deficiențe neuromotorii, cu Asociaţia Providenţa, Centrul Comunitar Judeţean unde au şedinţe săptămânale de suport pentru bolnavii de Alzheimer unde “se lucreaza foarte mult pe stimulare cognitiva, pentru ca ei avand probleme cu memoria, au diferite activitati: spre exemplu , la sedinta trecută au fost puse tot felul de obiecte pe câine: ham, eșarfă și câinele ieșea afara iar ei trebuiau sa își aducă aminte ce avea cainele pe el. Apoi discuții despre animale, să facă lucruri pentru căței, e important să fie activi. Foarte fain e ca își aduc aminte de la o ședință la alta și au relații foarte bune cu Bes și se bucură.”, îmi spune Camelia.

Terapia cu animale se adresează şi persoanelor tipice, adică celor fără diagnostic, dar care poate sunt stresate şi caută relaxare, sau care vor să lucreze la dezvoltarea lor persoanală, tot cu ajutorul câinilor:”vrem să continuăm şi partea asta de activităţi, precum “Keep calm with dogs” şi de educare a posesorilor de căţei. Am avut o campanie care se numea < Pawsome owners>,  în care încercam să îi învăţăm că trebuie să strângă după câinii lor şi apoi îi învăţam despre nevoile cănilor de a petrece timp de calitate cu stăpânul, cum trebuie să îl răsfeţe, să se joace, iar la final semnau un certificat prin care el îşi lua un angajament că o să aibă grijă de căţel. Avem activităţi în şcoli, grădiniţe, vizite la companii, atelierul de îngrijire a animalului pe timpul iernii şi o să le continuăm de acum înainte.”

Provocarea vine atunci când trebuie să îşi plătească chiria, pentru că din 170 de beneficiari, pentru servicii plătesc doar 12. “Sigur că încercăm să avem nişte varinate prin care să ne autosusținem, încercăm să găsim sponsori, să găsim firme, să le explicăm că au nişte facilităţi dacă donează şi încercăm să scriem proiecte ca să primim fonduri, pentru că dacă avem un copil cu tulburări din spectrul autism, care are terapie în fiecare zi, are terapie comportamentală, logopedie, kineto, copilul poate ajunge să aibă 6 ore de terapie. 

E nasol atunci când trebuie să plăteşti chiria şi nu ai bani şi îţi promite unul altul că îţi trimite bani de sponsorizare. De exmplu,  trebuia să ne plătească cineva acum o luna un contract şi n-au intrat nici astăzi banii. Dar apar şi situaţiile inevrse, surpriză, în care primeşti un mesaj pe facebook de la o doamnă care îţi spune că vrea să îţi cumpere o imprimantă şi atunci facem dansul pinguinilor.

Curiozităţi:

1. Se enervează/supără câinii pe stăpân?

Cred că au momente de nemulţumire, dar cred că e altfel la ei. Studiile spun că îşi doresc să fie trataţi la fel, să primească aceeaşi atenţie, dacă ai mai mulţi câini, de exemplu.

2. Ca să creşti un câine de pază, nu ar trebui să foloseşti dresajul “by force”?

Un câine de pază trebuie să îl imobilizeze pe cel care intră. Să îi spună până aici. Nu trebuie să muşte neapărat sau fie agresiv, decât la comandă. Tot dresajul pozitiv trebuie folosit şi în acest caz.

3. E bine să creşti câini în casă cu tine?

Pentru câine abia atunci se creează relaţia adevărată, când trăieşte împreună cu tine. Nu e la fel dacă îl ţii în curte.

4. Au voie căţeii să mănânce “mâncare de oameni” ?

Nu! Categoric nu. Decât dacă vrei să le găteşti mâncare specială. Şi mâncarea asta la care îi face reclamă la televizor, firmele care apar la tv sunt cele mai proaste(Wischas, Pedigree). Când cumperi mâncare pentru căţei trebuie să te uiţi pe etichete. Exact cum faci când cumperi mâncare pentru tine.

 

9

Follow me on facebook
SHARE

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here