Viața merită să fie explorată – Interviu cu alpinistul și antreprenorul Vlad Căpușan

0
76
views

Vlad e alpinistul şi exploratorul clujean care a iubit de mic copil să se aventureze în necunoscut şi să îşi urmeze curiozitatea. Avea 7 ani când tatăl sau l-a dus în munţii Făgăraş şi, în joacă, a urcat până la 2544 de m, atingând vârful Moldoveanu. Au urmat expediţii în Alpi, Caucaz, Pirinei, iar la 18 ani a escaladat peretele nordic al vârfului Matterhorn, care este renumit prin dificultatea sa crescută.

De atunci şi până la 26 de ani ai săi, şi-a doborât în continuu limitele, escaladând mai multe vârfuri în masivul Himalaya, deschizând noi trasee tehnice, fără oxigen suplimentar şi fără ajutorul şerpaşilor, bazându-se doar pe forţă fizică şi mai ales mentală.  Pe munte a avut răgaz să îşi pună întrebări despre sine şi despre viaţă, să găsească răspunsuri şi să coboare cu energie pentru a înfiinţa clubul “Extreme Explorer” şi Centrală de Escalada, un loc care adduce stanca în mijlocul oraşului.

Crede că indiferent de natura meseriei fiecăruia, care cel mai probabil implică şi stat la birou şi calculator, weekendul e al nostru şi putem să alegem cum ni-l petrecem: în cafenele, sau în natură, explorând, bucurându-ne de viaţă, verdeaţă, cer, munte. Mai mult, e încrezător că orice sedentar se poate vindeca de comoditate dacă l-ai dus o dată pe munte.

13263959_740959099378039_3990843999474310944_n

-Citeam că ai fost un explorator de mic.

-Eu am avut marele noroc să locuiesc chiar lângă pădure, de la 5 ani. Asta m-a făcut foarte curios. Pădurea a reprezentat un univers ascuns. Mergeam în pădure, mă rătăceam şi era o aventură să găsesc drumul înapoi acasă.

-Părinţii tăi nu erau foarte protectori?

-Nu, am avut norocul de nişte părinţi care au înţeles că viaţa nu se rezumă la un apartament, sau drumul de la şcoală, serviciu acasă, ci presupune mult mai mult, aventură, explorare.Să creşti un copil înseamnă să îl laşi să fie liber.

-Şi ei sunt pasionaţi de natură?

-Da, în special tatăl meu care m-a dus prima dată în Făgăraş. Şi acum îmi amintesc că am văzut acolo un vârf micuţ, un dâmb şi am zis că vreau să văd cum se vede lumea de pe dâmbul acela, apoi am văzut altul şi am zis că vreau să văd cum se vede de acolo şi după o zi de urcat am ajuns pe cel mai înalt vârf, mă rog, erau 2000 şi ceva de metri. A fost prima experienţă.

-Câţi ani aveai?

-Aveam 7 ani. Şi bineînţeles că lucrurile au venit pas cu pas, din drumeţie în drumeţie, am început să merg iarna, să mă caţăr, să am prieteni, să găsesc o comunitate. Eu am fost un copil foarte curios şi în momentul în care i-ai interzis această curiozitate unui copil l-ai distrus.

-Cel mai important este că tu ai fost încurajat.

-Exact, nu mi s-a interzis niciodată, am fost încurajat şi asta e mare lucru!

-Ai fost tentat să încerci şi alte sporturi, sau surse de adrenalină în afară de alpinism?

-Din punctul meu de vedere, alpinismul e una dintre cele mai complexe activităţi din lume. Combină  echilibrul, forţa fizică şi forţa psihică. E ca şi cum ai pune baletul, gimnastica şi şahul, toate la un loc. Ca să poţi fi un căţărător bun, ai nevoie de echilibru, ca un balerin, trebuie să dansezi cu stânca, în acelaşi timp când ai sute de kilometri, trebuie să fii puternic, andurant, ca un gimnast, însă în acelaşi timp totul se rezumă la psihic, ca un joc strategic de şah: Când ai 5 prize, trebuie să să îţi calculezi foarte bine mişcările, pentru că o mişcare greşită înseamnă o cădere, şi în munţii înalţi, o cădere poate însemna chiar un accident. Şi atunci e o activitate foarte complexă, care combină multe sporturi, însă mai ales partea asta psihică. Alpinismul nu e o activitate de stadion: când ajungi în vârf nimeni nu te aplaudă, nimeni nu ştie că eşti acolo şi nimeni nu te poate salva. Nici elicopterele nu zboară la 5000 de metri. E o lupta cu tine însuţi şi în momentul  în care o câştigi, te simţi un campion, ţi-ai atins vârful interior.  Din punctul meu de vedere, în alpinism nu există recorduri, nu e un sport atât de competitiv, în care să mă compar cu x sau y. Mă compar întotdeauna cu mine însumi, dacă am reuşit să îmi depăşesc limita mă întorc acasă mulţumit.

-Spuneai într-un alt interviu că dacă eşuezi, e din cauză că ambiţia ta ţi-a depăşit abilităţile şi prin abilităţi te refereai la forţă psihică, pe care ai început să o exersezi, să o dezvolţi. Cum faci asta?

-Să ştii că am eşuat de foarte multe ori. Şi în alpinism e frustrant, pentru că pierzi luni de pregătire, resurse, bani, dar vii acasă cu o lecţie foarte importantă.

-Stai şi te analizezi?

-Normal. Pentru mine lunile alea în care nu am telefon, nu am internet, nu am nicio legătură cu cei de acasă, e o perioada de reflectare. Abia când ajung într-o expediţie de genul ăsta încep să mă cunosc, să mă recunosc. Când sunt în oraş, totul decurge foarte repede, trebuie să dai telefoane, să mergi dintr-o parte, în alta şi nu mai ai timp să reflectezi, la ce e viaţă. Pe munte te vezi pe tine din afară, e foarte interesant. Devii un om mai bun. Când eşti acolo şi vezi oceanul ăla de vârfuri albe, de zăpadă, tu eşti acolo o furnică şi îţi dai seama cât eşti de neînsemnat, cât e de mare universul şi îţi pui multe întrebări.

-Dacă ar fi să îmi spui nişte răspunsuri pe care le-ai găsit acolo…

-Unul dintre răspunsurile pe care chiar le-am găsit acolo e faptul că pentru mine chiar există Dumnezeu. Nu teologie, nu tradiţii, nu biserici, pur şi simplu, Dumnezeu există. E fascinant să înţelegi cât de mare e Dumnezeu.

-O dată reîntors de pe munte, cum integrezi revelaţiile astea, răspunsurile,  în viaţa de zi cu zi? Eşti mai lipsit de griji, sau ai mai multă încredere?

-Primul sentiment pe care îl am e cel de linişte, de împăcare cu mine însumi. E clar că societatea în care trăim e molipsitoare. Nu poţi fi tu pur, vii de pe munte  şi eşti un om spiritual. Intervin din nou problemele, stresul, practic intri din nou în rutină, în toată acceleraţia asta a vieţii contemporane. Și atunci e clar, ai nevoie din nou să pleci, să te rupi.

-Şi dacă nu ai mai pleca? Nu ai putea rămâne în echilibru?

-E foarte greu. Suntem înconjuraţi de oameni care nu au ieşit niciodată din oraş, a căror viaţă se învârte într-o rutină încât e imposibil să te deconectezi total. Intri pe internet, ai telefon, discuţi cu oameni, oamenii sunt stresaţi, sunt anumite energii care se transmit. În momentul în care intri în contact cu oameni care au o stare de spirit încărcată, indiferent câtă pace ai avea tu în suflet, tot te dezechilibrezi.

-Aşadar, mersul pe munte e deja un mod de a trăi.

-Da.

11873482_922938714443835_8397476467077182335_n

-Am înţeles că în alpinism limitele sunt mai ales psihice. Şi totuşi, spuneai la un moment dat referindu-te la expdiția de pe Manaslu : “Deşi am tras mult şi am încercat până la capăt, nu te poţi împotrivi naturii”.

– Când îţi dai seama că trebuie să renunţi?

-Cred că există o limita pentru fiecare şi totul se întâmplă în capul nostru. Când eşti sus e foarte important să iei deciziile corecte, să nu te laşi condus de dorinţa de a atinge vârful în orice condiţii. Cel mai important este să te întorci din nou acasă. Asta e chintesenţa oricărei expediţii: să merg, să ajung pe vârf dacă se poate şi Dumnezeu îmi permite, dar să ajung din nou acasă.

-Să înţeleg că nu renunţi neapărat când simţi că nu mai poţi fizic?

-Eu am descoperit o chestie foarte interesantă. Indiferent cât de bine pregătit fizic ai fi, cât de mult te-ai antrena, când mergi în Himalaya, energia ta fizică se termină şi fiecare pas pe care îl faci e ca un maraton. Practic, nu mai e o chestiune fizică, ci psihică. Cât de mult poţi să împingi ştiind că fiecare pas te duce mai departe de casă.

-Am înţeles. Deci resursele fizice oricum se termină.

-Exact. Mulţi spun că alpinismul e o artă a suferinţei.  Adică, se termină partea aia confortabilă în care alergi, te simţi bine, dar intri într-o zona în care trebuie să împingi şi trebuie să îţi împingi corpul ajutat de psihic. În momentul în care ai un psihic puternic poţi să urci în continuu zile întregi.

-De ce mergi în astfel de expediţii, atât de solicitante?

-Motivul e idea în sine de a-ţi depăşi limitările. Chestia asta poate să provoace şi dependenţă. Când te depăşeşti pe ţine însuţi şi treci la un nou nivel de fiecare dată, vrei mai mult şi e o senzaţie incredibilă, ce bine te simţi când eşti acolo.

-Preferi expediţiile în echipă sau cele solitare?

-Pentru mine, în momentul de faţă, cea mai importantă este echipa. În sensul că poţi să ai bani, poţi să ai pregătire fizică, dar nu ajunge dacă nu ai coechipieri.

-Sprijinul e mental sau tehnic?

-În primul rând mental. Alpinismul e o activitate psihologică. Nu e atât de mult fizic cât ai de luptat psihologic. Şi atunci când ai un coechipier care să te susţină, să te ajute, care la rândul lui luptă, e foarte important pentru că nu mai eşti singur, lupţi în echipa.

[pullquote align=center]

Alpinismul nu e o activitate de stadion: când ajungi în vârf nimeni nu te aplaudă, nimeni nu ştie că eşti acolo şi nimeni nu te poate salva. Nici elicopterele nu zboară la 5000 de metri. E o lupta cu tine însuţi şi în momentul  în care o câştigi, te simţi un campion, ţi-ai atins vârful interior

[/pullquote]

-Cum te pregăteşti înainte de o expediţie în ceea ce priveşte antrenamentul fizic dar şi resursele?

-În primul rând trebuie să fii extrem de organizat, foarte bine disciplinat şi să ai multă determinare, în sensul că de multe ori trebuie să te trezeşti la 5 dimineaţa, să alergi 1000 de metri diferenţa de nivel, adică pe deal în sus, să suporţi temperaturi foarte joase.  Noi facem antrenamentele în Cheile Turzii, la ora 5 dimineaţa plecăm din Cluj, ajungem pe la 6, alergăm vreo 4 ture pe deal, ne întoarcem, indiferent că e zăpadă până la genunchi. Seara începe al doilea antrenament, poate şi căţărare la sală şi practic, încerci să îţi organizezi antrenamentul foarte inteligent, să fie o creştere.  Noi avem şi nişte carnetele în care ne notăm paşii pe care să îi urmăm, să îi evaluăm. Echipamentul e ultima problemă a noastră, în sensul că majoritatea echipamentului o avem deja. Eu sunt obsedat de echipamentele uşoare, pentru că  modelul meu de alpinism ideal e să mergi cât mai uşor şi cât mai rapid, pentru că în momentul în care ai un rucsac uşor poţi să te mişti foarte repede, chiar dacă nu îţi iei sac de dormit, butelie de gaz şi, mişcându-te repede poţi să stai mult mai puţin pe munte.

10320484_798974026780290_376049211018866154_n

-Sunt costisitoare aceste expediţii?

-Cred că alpinismul e cea mai costisitoare activitatea non-motor, adică exceptând sporturile cu motor. Una dintre cele mai mari frâne ale oamenilor atraşi de munte este partea financiară,o expediţie putând fi de la 6,7 mii de euro, până la 40 000 de euro. Şi asta e o expediţie, o lună jumate, şi dacă faci două expediţii pe an, plus antrenamente, plus echipament…De multe ori muntele stă aşa într-un birou, aşezat pe nişte dosare. Când am rezolvat partea birocratică, pentru mine lucrurile se simplifică şi încep să fac ce îmi place.  La noi în România încă nu există o cultură a alpinismului.

-Dar cred că este greu de înţeles, dacă nu ai mers nici măcar într-o drumeţie aici, pe munte.

-Absolut. Nu se adresează oricui. Dacă mergi în Franţa, Elveţia, Germania, o să vezi că oamenii văd alpinismul ca o activitate nobilă. Esenţa alpinismului a creat o ideologie, inclusiv în business. Adică faptul de a-ţi atinge vârful reprezintă o chintesenţă. Toate corporaţiile urmăresc asta, conceptul e acelaşi: e o lume nebună, cu multe pericole, în care nu toate depind de ţine, multe variabile care se pot întâmpla şi oamenii înţeleg asta dincolo. Chiar e o activitate de nişă şi oamenii ştiu că în mometul în care eşti deasupra norilor eşti înconjurat de mai mult cer decât de pământ şi asta zice multe.

-Ce înseamnă furtuna la 7500 de metri? Ce faci, unde te adăposteşti?

-În acele momente, temperatura scade la -30 de grade, vizibilitatea e 0, totul îngheaţă într-o clipă şi e foarte greu şi să respiri pentru că îţi intră particule de gheaţă în gură şi atmosfera e rarefiată, iar primul lucru pe care trebuie să îl faci e să te adăposteşti. Trebuie să cauţi o crevasă, sau să îţi sapi un loc în zăpadă în care să stai până trece furtuna. O astfel de furtună poate dura zile, chiar şi săptămâni. E o luptă, dar te adaptezi rapid şi ştii ce ai de făcut. Acolo nu poţi să greşeşti, iar regulile sunt foarte clare în astfel de situaţii şi trebuie să le respecţi ca să îţi salvezi viaţa ţie şi coechipierilor. Cel mai greu e când ai lângă tine un om care are probleme grave, la altitudinea aia nu o să îi poţi lua în spate şi atunci trebuie să îţi faci rapid un plan că să vă salvaţi pe amândoi.

901631_561247580612952_1110262232_o

– Şi dacă el nu mai poate continua expediţia?

– Rămâi cu el până îţi vine cineva în ajutor, sau până se linişteşte vremea şi poţi cumva să îl cari. E greu să spun, pot fi n variabile în situaţii de genul. Coechipierul poate fi mai important decât ideea de a ajunge tu jos.  Luptăm împreună să ajungem sus şi luptăm să ajungem şi jos. Aleg foarte bine oamenii cu care merg sus.

– Există pericolul neprevăzut al avalanşelor?

– Absolut. Poţi să anticipezi anumite pericole, însă sunt unele care nu depind de ţine. Adică, poate cădea un gheţar uriaş de sus şi bineînţeles că el produce la rândul lui o avalanşă, sau poate fi un cutremur, sau poţi cădea într-o crevasă acoprita de zăpadă. Însă diferenţa dintre alpinişti se face acolo unde poţi să estimezi riscul la care te expui şi să fii responsabil. Să nu te rişti mai mult decât e cazul.

– Au fost situaţii în care ai estimat un risc greşit?

– E clar că am greşit de multe ori, dar cel mai important e că am învăţat o lecţie. În momentul în care am ajuns la tabăra de baza am stat şi am reflectat la ce s-a întâmplat. În momentul în care eşti aproape de moarte, astfel de experinţe te schimbă. Sunt o serie de întâmplări care m-au marcat.

10334349_345000602358284_3741355808404067094_n

– Ce înseamnă aclimatizarea?

– Aclimatizarea e un proces prin care îţi obişnuieşti corpul să se adapteze la altitudini cât mai înalte. În momentul în care te aclimatizezi, corpul produce mai multe celule roşii. Dar că să nu fie un proces brusc, trebuie să parcurgi nişte etape. Adică să mergi de la tabăra de bază la tabăra 1 şi să te întorci. Să mergi de la tabăra 1 la tabăra 2 şi să te întorci la tabăra de baza. Şi abia după ce corpul tău e obişnuit cu saturaţia de oxigen de la 6,7000 de metri poţi să urci spre vârf. Altfel ar fi foarte periculos, nu ai putea face faţă.

– Cât de periculos?

– Ai putea face un edem cerebral. Până la 4000 de metri nu e nevoie de acliamtizare.

– Înseamnă că nu ai cum să exersezi procesul de aclimatizare.

– Exact. Sunt oameni care se aclimatizează mai uşor, alţii mai greu, sau alţii deloc.

– Aclimatizarea are legătură şi cu faptul că urci fără oxigen suplimentar? Ar fi mai uşor dacă ai avea?

-Absolut. Oxigenul suplimentar înseamnă, de fapt, un tub de oxigen pe care tu îl iei cu tine şi care e o mască, pe care din momentul în care o foloseşti,  tu ai o sursă alternativă de oxigen, deci nu mai ai nevoie să te aclimatizezi atât de bine.

-Şi ai simţi că trişezi?

-Exact, asta e cuvântul. E ca şi cum ai participa la olimpiadă dotat. Şi în plus, apar probleme, poţi rămâne fără oxigen în tub şi nu eşti aclimatizat.

– Ştiu că şi pictezi, că ai făcut arte plastice şi aş vrea să te întreb dacă expui în pictură ce experimentezi pe munte?

– Pentru mine legătura dintre munte şi artă e foarte strânsă. În sensul că încerc să expun de multe ori anumite sentimente pe care le am acolo sus. În momentul în care vin jos am o viziune mult mai amplă. De aceea când merg în expediţii îmi iau cu mine un carneţel pentru schiţe. Şi sunt săptămâni când vremea e foarte proastă şi stau în tabăra de baza. Şi îmi fac schiţe pentru planurile de artă, nu pierd nicio clipă. Am două lucruri importante pe care nu le uit în nicio expediţie: carneţelul cu schiţe şi Biblia. Astea sunt obligatorii, nu pot să plec fără ele. Am avut norocul să cresc într-o familie de creştini practicanţi, însă una e să te ducă părinţii la biserică şi altă e să îţi găseşti biserica ta, poate acolo sus, pe munte. Diferenţa e colosală. Acolo sus pe munte nu e un stadion, pentru mine e o biserica, meditez, mă inchin, reflectez şi când cobor, cobor cu nişte răspunsuri. În acelaşi timp, când am o idee, o inspiraţie, deschid carnetul. Incredibil ce poate ieşi.

[pullquote align=center]

Am adus practic stanca în centrul oraşului şi cu ocazia asta am oferit tututor, indiferent de ocupaţia lor, şansa de a petrece un timp de calitate]

-Centrala de escaladă ai înfiinţat-o în 2013. Ai identificat în acel moment o nevoie pe piaţă?

Centrala de escaladă este un proiect foarte special pentru noi care nu doar că da şansă clujenilor să aibă un loc în care să se relaxeze, să stea la o cafea şi să facă sport, dar este şi un loc care iniţiază tineri, copii. Sunt cursuri.

-Copii şi de 3, 4 ani.

-Da. E extraordinar când vezi 20 de copii care abia aşteaptă să se caţere, să vină la sala. Noi dorim să promovăm acest sport la nivelul Clujului, dar şi la nivel naţional pentru că am identificat o nevoie a oamenilor de a ieşi din rutina lor de zi cu zi. Am adus practic stanca în centrul oraşului şi cu ocazia asta am oferit tututor, indiferent de ocupaţia lor, şansa de a petrece un timp de calitate. Am adus şi nişte instructori care le arată gratuit de multe ori regulile de bază, iar dacă doresc pot să înceapă un curs.

-Organizaţi şi tabere, expediţii,nu?

-Da, tabere, ieşiri, chiar acum organizăm o tabăra la Rîmetea.

-E greu să lucrezi cu copiii?

-E o activitate foarte plăcută. Când vii la sala sar toţi pe ţine, te îmbrăţişează şi ştii că şi tu faci parte din dezvoltarea lor.

13669608_770388449768437_6548620864781787734_n

13906741_770385133102102_6077412719755448544_n

-Sunt părinţi care vin în expediţii cu copiii?

-Da, cea mai interesantă chestie  e că jumătate dintre părinţii copiilor au început şi ei să se caţere după că şi-au dat copiii la cursuri. Am ajuns deja la 50 de copii. E o mică şcoală.

-Şi din 2013 până acum, din punct de vedere business, are succes Centrala de escaladă?

-Da, noi ne-am atins obiectivele. O să îţi spun o chestie în premieră, noi pregătim o surpriză foarte mare.Am ajuns cu locaţia această, cu ce facem aici la o saturare, am ajuns la maximum posibil şi nu putem obţine mai mult. Vrem să trecem la următorul nivel, dar nu vreau să dau mai multe detalii. Va fi ceva extraordinar, mai ales că în CLuj nu sunt săli de escalada, sunt doar săli de bouldering.

-Ce o sala de bouldering?

-Săli în care mergi, ai 4, 5 metri şi ai o saltea sub tine. E căţăratul care se face la înălţimi mici, iar atunci când cazi, o faci pe saltea. Iar sala de escalada e un panou de 12, 15 metri, care redă căţărarea pe rocă extrem de fidel. Şi acum încercăm să oferim opţiunea asta şi pe timpul iernii.

13567439_759133967560552_4447034517951085777_n13322086_743956505744965_2258313352495172559_n

-Cu partea de business te-a ajutat cineva?

-Da, clar, eu am învăţat foarte mult de la tatăl meu. El m-a iniţiat. Este om de afaceri şi el a fost mai mult decât un mentor.

-Spuneai într-un interviu că sportul e la fel de important ca şi cultura şi educaţia. Şi pentru că ştiu că eşti şi un speaker motivaţional, cum ai determina un tânăr care îşi petrece zilele relaxându-se doar la calculator, sau o persoană sedentară, să iasă din casă, să facă sport?

-Ar fi multe de spus, dar cred că în momentul în care reuşeşti să duci un om în vârful unui munte chiar nu mai trebuie să zici nimic.

-Indiferent că e o persoană căreia îi place marea?

– Indiferent

– Ar avea succes?

– Sută la sută. Cred că i-ar schimba viaţă. Eu am văzut oameni schimbaţi radical, oameni sedentari cărora li s-a schimbat viziunea la 360 de grade după ce au fost pe munte. Din nou îţi spun, e o chestie de meditaţie cu tine însuţi şi îţi pui interbari.

– Ce îţi doreşti pentru viitor?

-Mi-aş dori acuma, poate chiar în toamnă, sau poate anul viitor să mai organizăm o expediţie în Himalaya, sau poate în Patagonia. Noi am creat şi un club, Extreme Explorer, în care am adunat cei mai buni sportivi pe partea de escaladă şi alergători, căţărători din Cluj şi acum am obţinut şi nsite fonduri, începe să se dezvolte un proiect foarte fain.

–  E deschis oricărui explorator?

– Da, noi nu percepem nicio taxă. E un club acreditat şi de Federaţia de Alpinism şi Escaladă, deci practic dacă te înregistrezi în clubul nostru poţi să participi la diverse competetii, inclusiv în străinătate.

Beyond Climbing

Our trip is beyond climbingAdventures go on!

Posted by Vlad Capusan on 25 Octombrie 2014

 

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here