Ziua porților deschise la Teatrul Național – dincolo de afișe

0
35
views

Pe clasa a VI-a, deci acum mulţi mulţi ani, mergeam prima dată la teatru. Excursia era organizată de profa de română şi aşteptam tot, de la drumul cu autobuzul, sandwich-ul de la fast food-ul de la Sora (nu se mai fac aşa bunătăţi acum) că pe vremea aia nu era mall, plus oprirea obligatorie la euromarchetul din acelaşi complex, de unde nu aveam voie să ne luăm suc, sau chipsuri(“doar nu mergeţi la film”), dar în faţa unei pungi de Sugus, de pus în buzunar şi mâncat încet în timpul spectacolului, nu rezistam. Eram cândva în gimnaziu când profa mi-a zis: Oana, aş vrea să vezi Hamlet”, deşi piesa care m-a impresionat cel mai mult şi îmi place şi acum a fost “Zbor deasupra unui cuib de cuci”. Eram mici, dar aveam răbdare să stăm pe scaune, chiar dacă nu înţelegeam, decât frânturi, din ceea ce vedeam. A doua zi urmau analizele la şcoală, interpretările, de care ne salva cel mai adesea colega Paula, căreia îi plăcea să lungească vorba şi să umple cel puţin jumătate de oră. Profa vedea în ea un critic literar, dar s-a făcut economistă. Ei, drumurile astea au continuat până la finalul liceului şi apoi, gaşca noastră de fete a continuat să profite de preţurile reduse la bilete din timpul facultăţii, iar acum le cumpărăm din banii noştri de salariate(papa reduceri!).

Profa de română ne-a insuflat o anumită etichetă, pe care o respect şi acum când merg la teatru. Nu am fost niciodată îmbrăcată în blugi sau pantaloni, până ieri, de Ziua porţilor deschise, când dintr-un impuls am plecat direct de la serviciu, de curiozitate(sau pentru că seara se încheia cu un dialog de o ora cu actriţa Oana Pellea?). Şi bine am făcut.

Şi bine ştiţi că la un moment dat se creează o emoţie şi toţi trăim într-o clipă suspendată ceva, o linişte care devine altceva. Şi de asta ţi-e dor de teatru

Cred că tot de la ea(profa) mi-a intrat în oase frica de a-mi lăsa telefonul deschis. Aş intra în podea de ruşine dacă mi-ar suna telefonul în timpul spectacolului. Am înţeles mai bine ieri, de la Oana Pellea, de ce e liniştea din sală atât de importantă pentru artistul care e pe scenă: “Aţi văzut cum stau sportivii pe teren înainte să audă fluierul şi să pornească în întrecerea de viteză? Ei bine, aşa stau actorii tot spectacolul. Vorbim de artişti, cei care dăruiesc. Dacă un telefon sună în scenă, actorii sunt foarte aproape de un pre-infart, pentru că îi iei dintr-o lume: eu  mă duc cu toată carnea, sângele meu acolo, în lumea domnului Cehov. Câteodată joci ceva şi e o amintire din viaţa ta care îţi provoacă o emoţie, se leagă de ce joci. E un laborator, care nu încetează niciodată. Eu am spectacole pe care le joc de 14 ani, 10 ani, “Mă tot duc” de 21 de ani . Eu seară de seară o iau de la capăt şi seară de seară mai caut ceva. Toată lumea mă întreabă: nu v-aţi plictisit? Nu, e tot timpul altfel, pe dinăuntru. E un traseu ale emoţiei.”

Apoi, interpretând parcă o comedie, sau o scenă tragico-comică, ne povesteşte un episod cu o doamnă(stil cucoană, dacă e să mi-o imaginez după gesturile descrise de actriţa Pellea): “Un caz a fost la “Teatrul foarte mic”. Acolo nu există scenă, e doar aşa, plat. Eu eram în faţa dânsei, şi la al treilea apel pe care l-a primit a răspuns şi a făcut aşa (imitând-o cum îşi ridică mâna în aer şi îşi da uşor capul pe spate )<Dragă, eu sunt la teatru! Daţi-vă puţin! >mi-a zis, şi m-a dat la o parte, a ieşit, incredibil, iar eu am rămas aşa, în timp ce sala a început să radă, să aplaude. Dar nu s-a terminat acolo, pentru că după uşa mai era: <Măi, eu ţi-am spus sau nu ţi-am spus?!> Şi culmea, că a vrut să se întoarcă. Şi s-a auzit, săraca de ea, femeia de serviciu de la teatru, care probabil că era în hol: nu vă dau voie că mă omoară domana Pellea>. Nu o să uit cât oi trăi, cum m-a dat la o parte şi mi-a zis: Da-te dragă puțin!

Despre mişcarea asta din interior, de care zicea şi actriţa Oana mai sus, şi exteriorul care rămâne neschimbat fără a trăda răscolirea asta a emoţiilor au vorbit şi actorii şi profesorii universitari Miriam Cuibus şi Filip Odangiu la dezbaterea “De ce sărbătorim astăzi teatrul”, prima din programul zilei deschise la care am participat: “E foarte multă viaţă într-un spectacol. Teatrul satisfice această dorinţa a noastră de comuniune, de a fi împreună, nu doar cu actorii, ci noi între noi, ca spectatori.Luminile se sting şi fiecare spectator e protejat de întuneric, poate analiza în anonimat, poate judeca piesa, uită de sine şi de propria identitate şi se scufundă în emoţiile oferite, provocate de scenă.”

Miriam Cuibus spune că teatrul dezvoltă imaginaţia, fără de care un popor nu poate să fie mare. Recunoaşte că trăieşte mai mult în lumea fictivă, decât cea reală, dar că îi place să alunece între aceste dimensiuni şi nu crede că trebuie să le separe.  La aceeaşi întrebare din public, anume cum trăiesc actorii în iureşul realităţii şi dilema vieţii reale versus cea fictivă, lectorul Filip spune că teatrul este legat prin cordon ombilical de această realitatea numită iureş şi că studenţii sunt trimişi să studieze oamenii în diverse locuri publice, ca spitale, pieţe, acolo unde este acest iureş mai puternic, pentru că o dată conştientizat, el poate fi analizat şi înţeles. Şi mai apoi, de acolo îşi trag actorii seva, astfel că nici nu e nevoie de o separare .

“Şi bine ştiţi că la un moment dat se creează o emoţie şi toţi trăim într-o clipă suspendată ceva, o linişte care devine altceva. Şi de asta ţi-e dor de teatru. Chestie pe care nu poate să ţi-o dea filmul.”, ne-a spus Oana Pellea încercând şi ea să definească în cuvinte magia bătrânului teatru. A fost întrebată apoi de cineva din public, în ce îşi mai găseşte inspiraţia, bucuria, având în vedere că e implicată activ în proteste, postează pe facebook şi luptă cum poate împotriva corupţiei(are insignă cu “Rezist” pe care însă a uitat-o acasă) şi a povestit cu talentul ei pe care nici eu nu pot să îl redau aici, cu vocea puţin gravă care te farmecă, fie că o cunoşti sau nu, despre o amintire pe care o poartă cu ea din tinereţe: “Eu sunt prietenă cu cea mai mare actriţa a ţării, care e Olga Tudorache. Şi am făcut nişte vacanţe de vis la o casă de-a mea la munte. Am jucat canastă amândouă, m-a bătut măr. Şi ea mi-a povestit ceva, cu douzeci şi ceva de ani în urmă: juca “Efectul razelor gama” şi eram la mare, îşi luase studenţii. Stăteam la Mamaia, în apartamentul ei, dormeam toţi pe jos. Sub această impresie de stânca şi de om dur este un suflet de vrabie şi pe mine m-a terminat când a venit , a dat uşa la o parte, s-a trântit aşa pe fotoliu şi a început să plângă, cu nişte lacrimi de crocodil şi se uita la mine şi dădea din cap… şi am crezut că a murit cineva, că a primit cea mai groaznică veste: Doamna Olga, ce e ? <Am văzut cel mai superb apus…>, mi-a zis ea. Nu am înţeles-o atunci, am zis, mai, ce-i asta… dar aşa e: te poate impresiona… dacă  aici cade un fir de praf şi sclipeşte, poate să mă ducă în altă lume. E un privilegiu… am colegi care spun că ei au plătit pentru meseria asta şi că au făcut sacrificii. Eu nu fac parte din asta, mie mi-a dat tot ce am avut mai frumos şi consider că nu am făcut niciun fel de sacrificiu, chiar dacă am jucat la două zile după ce l-am îngropat pe tata, chiar dacă am jucat în seara când a murit mama, chiar dacă… astea nu sunt sacrifcii, astea sunt ocazii, salvări.”

În culise

Dan Bodea sursa foto

Actorul Dragoş Pop a fost cel care a condus publicul în culisele Teatrului Naţional. De la el am aflat:

–           Cortina metalică care separă scena de public are 8 tone şi nu a fost niciodată folosită pentru scopul în care a fost proiectată: Acela de a proteja spectatorii “dacă cineva se joacă cu focul pe scenă”. Acţionată electric, cortina coboară în 180 de secunde, sau în 30 de secunde dacă e acţionată manual. Iar deasupra scenei, stau pregătite 8 tone de apă, care să stîngă flăcările: “Suntem în cel mai sigur loc din Cluj, dar asta nu înseamnă că atmosfera nu poate să fie hot, datorită celor 20 de reflectoare. Dacă aţi avea doar 5 reflectoare asupra voastră, fiecare de 1000 de w, nu aţi mai putea zice:<Te iubesc, Julieta> şi să nu fiţi transpiraţi. Nu e uşor.”

–           Cel mai calm om de pe platou este domnul Codrea, regizorul tehnic, un adult care se îndreaptă spre a treia tinereţe, dacă stau să aproximez după părul destul de alb

–           “Dacă îi vedeţi pe actori că se duc aşa, fără un scop anume, spre partea stânga a scenei, să ştiţi că şi-au uitat replica. În stânga e ascuns locul special al sufleurului, doamna Crina ”

–           Sala de teatru are 934 de locuri, iar în sala Euforion mai sunt încă 100

–           Se joacă 55 de piese la teatru, 18 piese pe lună

–           Sunt 35 de actori, 2 regizori şi 2 scenografi

Follow me on facebook
SHARE

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here